Teologia faţă cu nihilismul contemporan
Cartea de faţă se prezintă ca o apariţie oarecum inedită în peisajul cultural autohton. Ineditul ei este dat de concurenţa mai multor elemente: stilul autorului - proaspăt şi atît de străin de stereotipiile limbajului de lemn al teologiei, practicat la scară largă în strîmta noastră cetate -, de temele şi autorii puşi în discuţie - autori necunoscuţi sau, în cel mai bun caz, marginali circuitului de idei autohton (A. Louth, M. Henry, J. Milbank) - şi, probabil, şi datorită efectelor pe care acest tip de discurs reuşeşte să le trezească în public - pentru că, într-adevăr, nu prea intră în tiparele obişnuinţei noastre ca un discurs teologic să-şi facă simţite ecourile între zidurile cetăţii. Scopul explicit al cărţii este de a ne vorbi despre tradiţia de după (dincoace de) modernitate, o modernitate care şi-a consumat propriile proiecte, ajunsă la sfîrşitul propriilor speranţe - speranţe care s-au dovedit însă de multe ori a fi iluzii. Este o modernitate împotmolită în sfîrşitul (inevitabil) al nihilismului postmodern, ale cărui manifestări sînt descrise aproape pătimaş de autor în paginile cărţii sale. Cartea începe printr-un rechizitoriu de neocolit al unei Românii trezite în plină epocă modernă, dornică să adopte proiectul modernist occidental, însă a cărei moştenire bizantină - ce nu de puţine ori a reverberat în străfundurile istoriei voievodale - era prea puţin favorabilă unui astfel de proiect. Iar această rezervă din partea ortodoxiei tradiţionaliste se adînceşte şi, alimentată de refuzul sistematic de a înfrunta deschis provocările modernizării, sfîrşeşte în cele din urmă în izolaţionism. Asistăm astfel la naşterea a două Românii paralele, convieţuitoare prin accident şi surde una în faţa celeilalte: cea a intelectualilor laici, modernişti, cu instrucţie şi vederi occidentale, străini de sursele teologice ale discursului modern, şi cea a mediului bisericesc, cu înclinaţii tradiţionaliste şi, prin lipsa de deschidere, cu tendinţa evidentă de provincializare şi enclavizare. Neajunsurile principale, atît din partea unora, cît şi a celorlalţi, sînt lipsa de dialog reciproc, precum şi nefrecventarea marilor surse ale gîndirii creştine. Astfel, chiar şi ortodoxismul unui intelectual precum Nae Ionescu, din lipsa unui dialog autentic cu Tradiţia, va cădea inevitabil în plasa ideologiilor contemporane de tip naţionalist. Schilodirea discursului teologic nu este însă o particularitate autohtonă. În urma Criticilor kantiene, orice discurs modern care vizează revelaţia divină îşi pierde legitimitatea. Astfel, epoca Luminilor, profund ostilă gîndirii teologice şi spaţiului clerical în genere, întrerupe dialogul cu tradiţia creştină (fie ea patristică sau medievală), însă îi preia şi transformă proiectul (iniţial spiritual şi soteriologic) într-unul politic şi social. Se creează astfel premisele derapajelor ideologice şi totalitare prin transferul atributelor divine în sfera publică a politicului şi a statului. Epistemologia iluministă, cu rădăcini în proiectul raţionalismului cartezian, îşi va epuiza însă resursele pe parcursul secolului XX. Descoperirile fizicii cuantice (legea indeterminării a lui Heisenberg, teoria relativităţii etc.) vin să infirme premisele gîndirii clasice de tip newtonian, iar în matematici, Cantor şi Godel - cu a sa teoremă a incompletitudinii - pun capăt raţionalismului de tip clasic. În acelaşi timp, la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, are loc turnura fenomenologică şi hermeneutică a filozofiei. Idealul raţionalist al cunoaşterii pur obiective este demascat ca fiind o iluzie, orice act de cunoaştere presupunînd participarea activă a unei subiectivităţi (intenţionalitatea conştiinţei la Husserl), ţelul cunoaşterii progresive fiind prescris de circularitatea cercului hermeneutic. Odată cu deschiderea filozofiei spre hermeneutică, se creează şi premisele dialogului dintre filozofie şi teologie şi ale recuperării surselor uitate ale creştinismului. Un punct de vîrf în acest sens îl constituie, spre exemplu, filozofia lui M. Henry. Fenomenologul francez, în încercarea sa de depăşire a dualismului cartezian, îşi va încheia opera filozofică cu o trilogie închinată spiritualităţii creştine. Pe parcursul acestei adevărate profesiuni de credinţă, autorul doreşte să demonstreze că rezultatele filozofice ale cercetărilor sale coincid în spirit cu revelaţia creştină propovăduită în Evanghelii. Avînd în vedere aceste rezultate, M. Henry poate emite un diagnostic al unor fenomene contemporane precum dominaţia tehnico-ştiinţifică, industria divertismentului, explozia erotică etc. Nihilismul contemporan poate fi înfruntat avînd ca punct de plecare Viaţa ca auto-revelare şi autoafectare, aşa cum se prezintă ea în fenomenologia lui M. Henry. Aşadar, pot fi aduse răspunsuri problemelor lumii de azi plecînd de la un dialog asumat şi deschis cu marile surse ale gîndirii creştine. Iar ultima parte a cărţii lui M. Neamţu încearcă să ne convingă de acest lucru. În primul rînd, autorul denunţă neiertător ipocriziile şi micimile lumii contemporane în care orice proiect metafizic care vizează existenţa unui posibil bine comun este repede catalogat drept "intolerant", "imperialist" sau "fundamentalist". În schimb, avem de-a face cu o etică a compasiunii (impusă de elitele ce promovează discursul autoculpabilizator - tot în numele unui "bine comun"!) faţă de minoritari sau "oprimaţi", o etică susţinută de mecanismul invizibil al bugetului de stat, care are virtutea de a lăsa netulburat egoismul cetăţeanului. Se ignoră, bineînţeles, faptul că filantropia şi compasiunea reale nu pot fi promovate de un mecanism statal, ci doar de către persoanele umane. Autorul vorbeşte de asemenea şi despre un pacifism al fricii, ideologie postmodernă, născută nu din aderarea la o pax Christi (isihia - pace interioară), ci mai degrabă din frica de a înfrunta cauzele adevărate ale suferinţei în lume, frică aptă însă să nască un discurs de tip politically correct, ce păstrează de la distanţă aparenţele cordialităţii, neavînd însă vreun efect pozitiv real asupra cuiva. În schimbul acestor pseudosoluţii, autorul propune înfruntarea ascetică, personală, a furcilor caudine ale infernului, urmînd modelul războiului nevăzut întruchipat de Crucea lui Hristos, singura cale de a obţine o teodicee şi, deci, o asumare autentică a răului din lume. Recursul la tradiţia creştină poate furniza modele viabile pentru problemele lumii contemporane. Însă rolul teologiei în cetate nu este acela de a oferi metodologii pentru studierea dimensiunii sociale sau de a întrupa modelul ştiinţificităţii prin întronarea ei ca "regină a ştiinţelor", ci, avînd în vedere modelul revelaţiei hristice şi printr-o alianţă subtilă cu filozofia, teologia poate căpăta funcţia critică necesară în arta discernămîntului politic ori în orientarea existenţială a persoanelor sau a comunităţii. De altfel, autorul crede în funcţia critică şi autocritică a teologiei (în capacitatea ei de a fi trează şi de a profetiza), fapt datorită căruia poziţia teologului în cetate nu este deloc una comodă. Desigur, prin poziţia pe care o asumă, autorul riscă o poziţie nu tocmai comodă. Numai că, în dialogul dintre lumea contemporană şi cea a tradiţiei creştine, un "amănunt" pare a scăpa conştiinţei sale critice. Este vorba despre partea mai puţin "luminoasă" a acestei tradiţii. Considerăm importantă o astfel de examinare din cel puţin trei motive: 1) pentru că lumea modernă este născută din falimentul proiectului social medieval (fapt amintit de altfel în carte - p. 193), iar o privire istorică atentă ne poate face să înţelegem cauzele acestui faliment; 2) pentru că spaţiul occidental a trecut printr-o astfel de critică (devenită un bun comun la ora actuală), nu fără excese de altfel - iar epoca Luminilor o dovedeşte din plin; 3. lipsa unei astfel de critici în spaţiul nostru conduce la tendinţa unei idealizări sau, cel puţin, a indicării unei "superiorităţi" a creştinismului bizantin faţă de cel occidental, iar această tendinţă se obervă în cîteva rînduri şi în cartea de faţă: "În contextul controversei donatiste, Augustin a fost tentat să admită o formă - chiar şi îmblînzită - de control forţat al statului asupra comunităţilor Ťindisciplinate» ale schismaticilor. ş...ţ Aici Augustin se îndepărtează de tradiţia monastică a creştinismului răsăritean care - de la Origen la Maxim Mărturisitorul - a discutat caracterul punitiv intrinsec al fiecărui păcat." (p. 239); sau "Biserica nu reproduce funcţiile coercitive ale Republicii platonice, în care femeile şi copiii trebuiau supravegheaţi de clasa războinicilor. Liantul comunităţii ecleziale nu este un element juridic, ci unul personal, organic şi sacramental" (pp. 237-238). Problema nu este discutată explicit, însă, cumulînd acest citat cu cel de mai sus, putem ajunge la concluzia că doar în Biserica din Occident pedeapsa şi coerciţia sînt practicate. Or, trebuie spus că teologia bizantină, cu care de altfel cartea de faţă reuşeşte să poarte un rodnic dialog, se naşte într-un spaţiu istoric cît se poate de concret, spaţiu încărcat de altfel din plin cu ideologie politică de sorginte religioasă. De aceea considerăm necesară examinarea, nu numai la nivel istoric, ci şi doctrinar, a posibilelor legături şi intercondiţionări dintre teologie şi ideologia politică. Beneficiile unui astfel de examen critic nu pot fi trecute cu vederea. În primul rînd, ne-ar ajuta să ne debarasăm de clişeul, repetat de multe ori cu ferenezia unui imn lozincard, al "superiorităţii" teologiei bizantine faţă de cea occidentală şi, în al doilea rînd, ne-ar mai tempera elanul şi ne-ar ajuta să nu mai "sărim" peste etape, din dorinţa noastră de a le "arde".
