Temelii corupte
După cum am văzut, sezonul estival încinge deopotrivă trotuarele şi mintea conducătorilor noştri vremelnici. Vara, democraţia românească e părelnic tumultuoasă pentru că suplineşte lipsa subiectelor majore printr-un soi de logoree compensatorie. Observînd aceste cicluri sezoniere, m-am întrebat unde-şi mai face loc Biserica Ortodoxă Română în deja obişnuita noastră tevatură pe fond canicular. Mai are ea glas? E loc de spirit şi de întrebări majore atunci cînd lumea se pregăteşte de vacanţe sau se repliază tactic la umbra teraselor? Cum să mai fie loc, dacă media nu iau în seamă Biserica decît atunci cînd ea însăşi provoacă scandaluri de tip Gojdu, Tanacu sau reorganizarea administrativ-canonică a eparhiilor? Din păcate, Biserica nu se exprimă decît prin "nişele" propriei reţele asociative. Strategia ei de comunicare e orientată spre farmecul catacombei, unde "ai noştri" (ortodocşii practicanţi şi militanţi) vor reacţiona mereu favorabil, fără să pună în discuţie starea de fapt. Am scris adesea că Biserica face mult mai multe decît se ştie şi că ar cîştiga dacă şi-ar publica bilanţurile caritative pe canale deopotrivă ecleziastice şi laice. Ar fi normal să vedem în presă declaraţii sau interviuri ale ierarhilor, dar nu doar atunci cînd lumea e inflamată artificial, ci ori de cîte ori se discută vreo problemă de societate, începînd cu acelea etice şi terminînd cu acelea mai larg civice. Două motive împiedică normalitatea aşa cum o definesc: pe de o parte, timiditatea ierarhiei, care preferă profilul jos, penumbra sau chiar tăcerea care este, nu-i aşa, "de aur". E mai simplu să te abţii decît să-ţi asumi o poziţie, mai ales dacă pasivitatea emană parfumuri de smerenie. Pe de altă parte, ziariştii români manifestă un interes religios redus pentru că redusă este - în genere - şi cultura lor în materie. Am auzit sau am citit prea frecvent formulări de o crasă improprietate, aproximaţii istorice, gafe conceptuale sau doar probe de ignoranţă religioasă pentru a-mi mai face iluzii. E aici urmarea ateismului comunist, urmarea deceniilor în care lucrările catehetice au fost suprimate. Ce e mai puţin explicabil e faptul că, după 16 ani de libertate (şi, pentru mulţi români, de studii recuperatoare), situaţia continuă să fie precară. Nu au apărut jurnalişti specializaţi (după modelul "vaticaniştilor" din presa italiană) şi nici măcar jurnalişti care să nu ne vorbească, doct, despre "religiile din zona creştină" (cînd ar trebui să ştie că religia creştină e una singură, oricîte confesiuni sau denominaţiuni ar include). Ceea ce nu pricep adepţii secularizării este că agramatismul teologic e paralel cu statisticile. Prin slaba competenţă spirituală a elitelor laice, Biserica nu riscă golirea lăcaşurilor de cult, cît umplerea lor cu oameni care înţeleg greşit sensul propriei lor prezenţe şi îşi risipesc resursele. Salutam cîndva, în această rubrică, preluarea de către Biserică a televiziunii PAX. S-a mîntuit şi aceasta... Iar radiourile FM deţinute de eparhii (Renaşterea de la Cluj şi Trinitas-ul ieşean) au rămas locale, în pofida excelentei lor prestaţii. Retoric echivalat cu identitatea românească, deşi tot mai mult opus realităţii dominante, spaţiul tradiţiei creştine rămîne izolat de viaţa publică şi pentru că nu există un capitalism patriotic, susţinut de oameni cu "frică de Dumnezeu". Dacă fac bani, patronii noştri - sau mai curînd "ai lor" (oricare vor fi fiind "ei", în descendenţa PCR) - se ocupă cu acapararea de instrumente mediatice sortite să-i perie şi să-i acopere sau, mai banal, să le "servească interesele". Binele comun? O prostie. Educaţia? O himeră păguboasă. Convieţuirea civilizată? Să fie la alţii. Cînd răsfoieşti dosarul odiosului bloc lipit de catedrala Sfîntul Iosif înţelegi de ce trăim într-o asemenea babilonie. Pentru că nu construim cu "pietre vii", spre slava lui Dumnezeu. Construim turnuri provinciale, pe temelii corupte.
