Tablou
Recensămintele ne arată că societatea românească e majoritar ortodoxă. Deşi multe altele sînt recunoscute, nici o altă confesiune nu are (practic) şanse să "concureze" Biserica majoritară, naţională, strămoşească sau oricum altfel s-ar mai putea ea prezenta. Pe scurt, 8 din 10 cetăţeni români au fost botezaţi în ritul ortodox, iar dacă sînt întrebaţi, se declară "conformi". Pe teren, BOR a pierdut ceva credincioşi abia după â90, cînd o seamă de grupări sectare au acţionat liber şi ceva mai agresiv, fie că au fost sau nu autorizate. Însă tabloul general s-a menţinut. Dar ce s-a "menţinut" de fapt? Nu putem şti exact, pentru că sociologia religioasă e o ramură absentă din copacul nostru curicular. Şi evident că, fără ea, nu putem lua pulsul faptului religios din România tranziţiei. Iată de ce nu avem cum separa iluzia colectivă de realitatea concretă. Gîndiţi-vă cît de revelator s-ar dovedi un sondaj exhaustiv pe marginea credinţei şi a credinţelor împărtăşite de către compatrioţii noştri... Rezultatele ei ar cartografia mutaţiile intervenite în imaginarul colectiv şi ar evalua, comparativ, forţa efectivă de care dispune clerul pravoslavic: este ea mai mare sau mai mică decît se crede îndeobşte? Iar dacă a crescut (sau a scăzut), exprimă această evoluţie maturizarea democraţiei şi a economiei de piaţă? Cine a greşit, cine a pierdut, unde şi cînd? E vorba despre erori de strategie pastorală sau de un deficit etico-spiritual iremediabil? Avem ce merităm? Merităm mai mult? Este plauzibilă "evanghelizarea" noilor generaţii? Avem de ajustat ceva prin vocea laicatului sau trebuie să ne resemnăm cu starea curentă? Eu, unul, constat, empiric, deplasări dintre cele mai serioase. Teza spre care înclin susţine că societatea românească şi-a pierdut dominanta creştină. Poate că afirmaţia nudă, luată în sine, pare prea generală. Numai că spectacolul la care asistăm - în politică, în viaţa comunitară, în aria culturală şi mediatică - indică destul de clar diminuarea drastică a impactului de care mesajul creştin obişnuia să se bucure. Sigur că e trist - şi nu doar pentru creştinii practicanţi sau pentru cunoscătorii bogăţiilor teologice ale Răsăritului, ci şi pentru oricare dintre noi, de vreme ce mai puţin creştinism "viu" echivalează cu mai multă barbarie imparabilă. Şi mai trist mi se pare însă altceva: comunismul ne-a adus o falsă modernizare, dimpreună cu toate defectele modernizării veritabile (printre care includ ideologia consumului). Am rămas premodernii superstiţioşi ai unei postmodernităţi malformate. E o uriaşă fisură în centrul naţiunii acesteia pe care slavitatea, agravată prin turcocraţie şi dictatură bolşevică, a transformat-o într-un soi de fiinţă "deplasată". Un fel de masă umană, care pendulează patetic între un stat afectat de propria secularizare şi slăbirea conceptului de naţiune. În ultimii ani, creştinismul nostru a devenit rubrică, marfă, agenţie de voiaj, componentă de branding. Îl găseşti evocat, sub pretextul reportajului "pios", pînă şi în revistele de scandal sau în publicaţiile de nişă, dedicate noilor îmbogăţiţi. E incredibil cum el continuă să legitimeze, printr-o suită vertiginoasă de metamorfoze comerciale, hoţul care strigă după hoţi, coruptul care moare de grija săracilor, lupul moralist. Încetînd a mai ocupa locul tainic al inimii, mereu clamata noastră "credinţă" a căpătat valenţe de tripou şi felinare de bordel. A fost cumpărată, cu tot cu programe politice şi tablouri votive de ctitori în costum, cu ceasul la vedere. Validează toate patologiile pe care evidenta agonie a prezentei ordini constituţionale le deschide în comunitate. Da. Creştinismul acesta - la fel de "original" ca şi democraţia noastră postcomunistă - îşi demonstrează spectaculoasa vitalitate, puterea de a înşela, viclenia de a travesti adevărul. Luaţi de valul acestui cameleonism virtuos şi impotent, am putea crede că stăm bine. Un sondaj profesionist, pe teme religioase, ne-ar arăta însă că nu mai ştim de ce.
