Stricaţi de rîs
Am crescut în cultul elitei. Mi s-a spus mereu că lumea e condusă de personalităţi. Că există oameni excepţionali, ridicaţi deasupra gloatei, şi că înzestrările lor proiectează liniile pe care se desfăşoară istoria. N-am crezut nici o clipă că rolul excepţiei conducătoare îi revine automat celui aflat la putere. Am înţeles, de timpuriu, că figurile eminente se luptă cu impostorii (sau cu profitorii arbitrari ai circumstanţelor) şi că, uneori, ele pierd bătălia. Nici la vîrsta cînd am fost vîrît cu sila printre "pionieri" n-am crezut, bunăoară, că N. Ceauşescu s-ar număra printre indivizii care modelează o epocă. El (şi "ea") se învredniceau doar cu distrugerea unor aşezăminte tradiţionale pe care le urau visceral. Răscoleau cu prostia lor ordinea fragilei societăţi româneşti. Pe scurt, cred şi astăzi că personalităţile care fac istoria trebuie să fie responsabile, generoase şi dispuse, la nevoie, să se sacrifice pentru binele comun. N-am atins "realismul" celor care susţin că nu există personalităţi pure, ci numai felurite combinaţii de inevitabil demonism. Privind efigia eroilor absenţi, îmi dau seama că s-ar putea să rămîn mereu dezamăgit. Dar sînt prea copt pentru a-mi schimba aşteptările. Se prea poate ca vremea personalităţilor veritabile să aparţină deja trecutului. Dacă marii lideri întîrzie să apară e şi pentru că naţiunea-stat s-a răsfirat într-o puzderie de categorii disparate. Fără un auditoriu coerent - şi fără clase suprapuse - corpul social se poate lipsi de un cap. Acum ne ascultăm doar "liderii de opinie": nişte spectre mediatice îndestulate cu faima căpeteniilor de galerie. Trăim sub dictatura efemerului, iar tirania senzaţiilor tari, care umflă & sparg pe loc baloanele actualităţii, nu oferă mediul în care vreo personalitate autentică să-şi poată afirma destinul. Prin simpla posibilitate de a o legitima, democraţia instituţionalizează mediocritatea. La rîndul ei, mediocritatea consacră populismul, adică pogorîrea în infernul josniciei exponenţiale. Din păcate, diluarea calităţii politice determină deriva (dacă nu chiar disoluţia) valorilor culturale. Nedespărţite în perioadele glorioase, cele două planuri se reflectă mutual şi atunci cînd se istovesc într-o comună decădere. În secolul XIX (pe care nu-l regret, deşi a produs o istorie mai selectă decît tot ce i-a urmat), Victor Hugo beneficia de funeralii naţionale. Acel model - poporul îşi deplînge corifeii - s-a perpetuat pînă "la porţile Orientului": Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi au apucat, de pildă, să fie "conduşi" astfel, după ce ei înşişi conduseseră, multă vreme, concertul faptului comunitar. S-a mai celebrat un asemenea rit colectiv la moartea "seniorului" Corneliu Coposu. A fost acela şi singurul caz în care românii au deplorat pierderea unei personalităţi pe care, cu numai cîţiva ani înainte, o huiduiseră (sau cel puţin o lăsaseră să fie insultată oficial). La începutul noului mileniu, românii au din plin de ce rîde, dar nu mai au de ce şi pe cine să plîngă. Personalităţile au amuţit faţă de gălăgia bîlciului cotidian. Ultima dată cînd am perceput tragismul unei despărţiri pe care obştea o resimte ca atare a fost atunci cînd Horia Bernea s-a hotărît, inexplicabil, să ne părăsească. La mormîntul lui nu s-au grupat mase, dar emoţia a vibrat de o tangibilă tristeţe unanimă. Patriarhul însuşi l-a prohodit pe marele artist. De atunci încoace, spaţiul personalităţilor incontestabile a continuat să se restrîngă. I-am coborît de pe simbolicele lor promontorii, i-am izgonit de pe moşia lor de "boieri ai minţii" şi i-am luat cu "huo!", pe fondul neostalinist al corectitudinii politice... Lumina lor intrinsecă şi-a pierdut strălucirea "ecumenică" şi a început să evoce opaiţul de catacombă. În condiţiile acestui amestec de nesimţire şi amnezie, uitarea noastră ocultează deopotrivă prezenţa celor vii şi memoria celor duşi. Ne-am stricat de atîta rîs. Erată: În articolul "ProLXX" din numărul trecut, ar fi trebuit să scrie "viitoarele ediţii ale textului vor fi ameliorate prin emendări", şi nu "amendări", cum a apărut dintr-o eroare de corectură.
