Speranţe şi viziuni
Bazinul mediteranean a fost perceput ca "mare nostrum" prin ochii multor civilizaţii care, disputîndu-şi talasocraţia, s-au înlocuit cu brutalitate, de-a lungul a nesfîrşite rivalităţi spirituale sau tehnologice. Marea aceasta braudeliană a devenit "a noastră" pentru fenicieni, greci, romani, bizantini, dar şi pentru republicile veneto-genoveze sau pentru turcii otomani, urmaţi de francezi şi britanici... Perimetru de întîlniri şi violenţe mitice, loc al imaginarului epopeic, Mediterana rămîne pe mai departe un spaţiu fracturat, eterogen, subminat de pericole şi răstălmăciri adesea caricaturale. Pentru orice martor lucid, pacea continentului nostru atîrnă de amenajarea unor înţelegeri regionale pe care parteneriatul EUROMED (aşa-numitul "proces de la Barcelona") sau Alianţa Civilizaţiilor, lansată sub egida ONU, n-au reuşit, din păcate, să le obţină. Cel puţin pînă acum. Nu se poate spune că şocul de la 11 Septembrie a simplificat premisele unor asemenea ambiţii. Erdogan, Zapatero, Chirac şi mai recent Nicolas Sarkozy au formulat diferite propuneri, mai realiste sau mai idealiste, fără ca neîncrederea Nord-Sud să se fi diminuat simţitor. Inventarul dificultăţilor excede, fireşte, marginile unui articol. Le-am evocat fugitiv doar pentru a reaminti evidenţa că reţeta istorico-metafizică a Mediteranei rezidă, ireversibil, în dialogul celor trei monoteisme. Ele dau osatura conflictelor, dar şi singura punte dintre popoarele riverane, cu tot destinul lor de comună discordie. Iată motivul pentru care am urmărit (fără scepticismul recomandabil în atîtea alte cazuri) reuniunile succesive de la Paris (septembrie 2006), Sevilla (iunie 2007) şi Alexandria (ianuarie 2008) prin care diferiţi reprezentanţi ai elitelor mediteraneene au căutat să codifice "o educaţie a reflecţiei"... Prin Declaraţia finală, adoptată în fosta metropolă a Ptolemeilor, participanţii la cele trei ateliere culturale de care pomeneam au convenit un limbaj "ecumenic", axat pe memoria culturală, dar şi un plan de acţiune concretă: crearea unui Centru Mediteranean al Audiovizualului şi a unui Fond de Asistenţă Structurală pentru Media Alternative; deschiderea unui portal satelitar multicultural, asociat cu un viitor Observator Media Mediteranean (care va monitoriza libertatea presei); formarea unui Centru pentru Traduceri (care să asigure circulaţia textelor dinspre arabă spre limbile europene şi reciproc). Dincolo de instrumente, participanţii la atelierele menţionate şi-au focalizat atenţia asupra fondului: ce relaţie între politică şi religie la începutul secolului XXI? Şi ce modalităţi pentru o modernizare socială fără conotaţii juridice post-coloniale? S-a propus, bunăoară, instituirea unui program "Erasmus" trans-mediteranean, destinat viitorilor lideri de comunităţi religioase. Şi la care ar putea participa instituţii teologice precum Al-Azhar (Cairo), Universitatea Saint Josephe (Beirut), Bet Morasha (Ierusalim), Universitatea Aristoteles (Salonic), Institutul Catolic din Paris, Institutul Oriental din Roma sau Universitatea Marmara de la Istanbul... Sigur că, la prima vedere, asemenea iniţiative par irealizabile sau artificiale. Dar în loc să spui: "evreii, creştinii şi musulmanii" nu vor sta niciodată, cu adevărat, la aceeaşi masă, e preferabil să desenezi o asemenea masă, să-i imaginezi forma, aşezarea şi materialul. Se înţelege că planurile croite la Paris, Sevilla sau Alexandria rămîn inoperante fără sprijin guvernamental concertat. Paradoxul vrea însă ca nu banii, ci tocmai ideile de acţiune conjugată să fi lipsit pînă de curînd. Din acest unghi, un nou echilibru între resurse şi oportunităţi pare să devină realizabil. Cred că studioşii faptului religios şi reprezentanţii feluritelor confesiuni din România au deopotrivă ocazia şi datoria simbolică să intre în "căutarea mediteraneană", chiar dacă litoralul nostru "pontic" pare mai degrabă străin de convulsiva posteritate a patriarhului Avraam.
