Speranța

Publicat în Dilema Veche nr. 833 din 6 - 12 februarie 2020
Speranța jpeg

Fericiți cei care nădăjduiesc, căci a lor va fi împărăția binelui nevăzut. (Petru Creția)

În viața de zi cu zi, speranța e frecvent invocată, dar, de fapt, neluată în seamă. E ca o urare dezangajantă, ca un reflex al comunicării sau ca un rest impersonal de pozitivitate. „A spera ceva“, „a spera pentru cineva“, „a spera în cineva“ par a fi acte diminuate, lipsite de prezența și energia din alte registre ale voinței și faptelor noastre, ca și cum ar sugera o carență a ființei sau ar ține locul a ceva ce nu poate fi acoperit și nici controlat de noi. În fața posibilului spre care aspiră speranța, nevoia de certitudine se răzbună, făcînd din actul de a spera o formă de slăbiciune sau, din indulgență, o iluzionare utilă. Astfel, imaginea străveche a făpturii fragile din cutia Pandorei bîntuie necontenit tărîmurile lucidității noastre.

Or, speranța e tot ce poate fi mai depărtat de iluzie sau de neputință, constituind, așa cum scria în eseurile sale morale Petru Creția, „una dintre marile puteri ale sufletului“. Ea nu își face loc pe lume cînd vigilența simțului critic scade sau cînd instinctul de conservare nu mai are nimic altceva la îndemnă, ci vine ca o „alegere a posibilului bun“. Această formulă adamantină a lui Petru Creția deschide una dintre marile porți spre realitatea speranței. Întîi de toate, pentru că o definește ca opțiune în care cel care speră se investește integral. E un angajament, nu un calcul sau o previziune cu mari șanse de probabilitate. Apoi, pentru că actul speranței exprimă o relație cu „posibilul bun“ sau cu binele ca posibilitate reală și eficace. E drept, această raportare la bine se dezvăluie deopotrivă în fragilitatea și tăria sa: pe de o parte, binele este doar posibil (spune vocea necruțătoare a lucidității), iar pe de alta, binele este posibil, adică, prin actul speranței și pentru cel care speră, binele devine singura posibilitate din care se hrănește prezentul. Astfel, a spera înseamnă a nu lăsa prezentul să devină despotic, a nu-i permite lui „acum“ să se înstăpînească asupra posibilului, a aduce timpul prezent la condiția sa și a nu‑l proiecta ca orizont de nedepășit. Cu alte cuvinte, în fragilitatea sa, speranța este o formă a smereniei, dar prin puterea sa devine „memorie a viitorului“ (Gabriel Marcel).

Formula lui Gabriel Marcel surprinde relația esențială cu timpul. Este lesne de admis că a spera implică o raportare la viitor, dar de cele mai multe ori înțelegerea comună menține acest raport în condiția exteriorității: viitorul e ceva care se află în afara mea, ceva ce pot doar presupune, dar care scapă oricărei tentative de a fi domesticit. Or, speranța în sensul ei tare iese din sfera dorinței de control și se manifestă ca o capacitate de a intra în dialog cu viitorul. În pofida a ceea ce experiența spune sau statisticile arată, ea alege să creadă că realul este mai încăpător decît ceea ce se vede sau se știe și, în același timp, că nu totul este jucat. Spre deosebire de sentimentalismul autocomplezent, cu care se confundă adesea, speranța apare ca un refuz al fatalismului și ca un „simț“ al posibilului aflat între „deja aici“ și „nu încă“.

Deloc întîmplător, ea figurează, alături de credință și de iubire (agape), între cele trei mari virtuți creștine. Căci ceea ce o face să fie virtute este capacitatea de a crede în făgăduința binelui în pofida obscenității răului, de a prefera, în istorie, implauzibilitatea binelui în fața agresiunii sau a seducției răului. Pentru creștini, vigoarea acestei virtuți este hrănită de înțelegerea că Hristos este speranța împlinită. Astfel, facultatea naturală a omului de a intra în relație cu posibilul devine încrederea în puterea mîntuitoare a Celui care a înviat pentru toți. Prin credință, care este o cunoaștere, creștinii trăiesc în speranța că vor fi cuprinși de îmbrățișarea regeneratoare a iubirii divine. Or, aici, speranța nu este doar un element al vieții, ci forma însăși a unei vieți ancorate în adîncimile nevăzute ale binelui ce se dăruiește pe sine mai presus de așteptările noastre.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.  

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Sistem și libertate
Am crescut într-o lume în care ceea ce astăzi considerăm nevoi de bază erau, pe la sfîrșit de ani ’70 și început de ani ’80, privite drept suprastructuri. Răsfățuri.
liceul sf sava bucuresti jpeg
Liceul avea coloane
Revederea colegilor și profesorilor dragi mi-a dat sentimentul mîngîietor că lucrurile ar putea deveni la fel de bune pe cît ni le imaginam noi în 1992.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce nu-s românii ca francezii?
Cartea și bagheta mi s-au părut două lucruri indispensabile în Franța.
p 19 Sylvie Germain WC jpg
Sindromul Șarikov
Nu este vorba doar despre o lipsă de educație, ci și despre voluptatea unei agresivități manifestate zi de zi, pe rețelele de socializare, care au devenit nu doar un spațiu bun pentru defularea nervilor, ci gazdă generoasă acestei forme josnice de violență.
p 20 Gustave Thibon jpg
O lumină asupra imediatului
Pentru Putin şi adepţii lui, persoanele, fie ele ucrainene ori ruse, civili ori combatanţi, sînt nimic.
Theodor Pallady jpeg
Scopul meu ești Tu
Un adevărat apostol al dialogului, un maestru al incluziunii și un campion discret al cercetării Celuilalt, cu sau fără majusculă.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Poliția din Cehia este în căutarea unui hoț care are obiceiul să intre prin case, fără a se sinchisi de prezența locatarilor. Se spune că se uită la aceștia în timp ce dorm.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.

Adevarul.ro

image
O actriţă româncă adoptată de un cuplu britanic şi-a revăzut mama la 34 de ani după ce a fost lăsată într-un orfelinat
O actriţă foarte apreciată în Marea Britanie şi fostă prezentatoare la BBC Radio York şi BBC Country File Live, Adriana Ionică are o poveste de viaţă tulburătoare şi demnă de un film.
image
SARS-CoV-2 continuă să facă „pui“. Ultimul este şi cel mai infecţios
Noua subvariantă BA 2.75 a coronavirusului este de cinci ori mai infecţioasă decât varianta Omicron şi provoacă deja îngrijorări în rândul specialiştilor independenţi.
image
Momentul în care Roxana Donisan a fost atacată de rechin a fost filmat de un turist. „A ajuns până la geamandură, acolo a înhăţat-o rechinul“
Părinţii Roxanei Donisan, românca ucisă în Egipt de un rechin, au povestit că fiica lor a găsit oferta de vacanţă în staţiunea Hurghada în ultima clipă şi a ocupat singurul loc rămas liber în avion. Acum aşteaptă să ajungă acasă trupul neînsufleţit al singurului lor copil.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.