Spectacol

Mai rarefiat decît Uşa interzisă, proaspătul volum de Scrisori către fiul meu, publicat de Gabriel Liiceanu, la Editura Humanitas, nu e mai puţin încîntător ca exerciţiu de autoficţiune "post-paideică". Ultimul termen concentrează cumva miza cărţii, respectiv tentativa de a reconcilia castratorul model formativ noician cu "micile plăceri" ale vieţii, exaltate în cheia unui pedant manifest burghez. Onest vorbind, fiul gînditorului rămîne destinatarul unei tandreţi abstracte, figură depeizată, căruia genitorul îi deschide o intimitate simultan împărtăşită cu ansamblul cititorilor săi. Urmaşul este confundat cu lectorul ideal, astfel încît îşi pierde conturul, mulţumindu-se cu un joc de roluri anonim. Cu toate acestea, textul curge pe un plauzibil ton "confesiv", exhibînd laolaltă amintiri biografice, scene de gen, fragmente de memorie proustiană, idiosincrazii şi opţiuni epicureice argumentate calofil. Găsim în această suită de false epistole un Gabriel Liiceanu care continuă să amestece referinţa elevată şi descrierea hedonistă a cotidianului ritualizat. Glasul auctorial este îndrăgostit de el însuşi, dar păcatul (mereu bănuit) al narcisismului se spală, parcă, prin oficiul amfitrionului care îmbie, dăruieşte şi iniţiază la fel de generos, pentru a-şi depăşi singurătatea, pentru a se oglindi, finalmente, într-o alteritate imposibilă, pentru a-şi declara, dinaintea vămilor cereşti, umanitatea impenitentă. Liiceanu este şi se vrea seducător. Nu pentru a fermeca, la modul frivol, sau pentru a convinge, la modul socratic, cît pentru a subjuga temporar şi pentru a-şi transforma unicitatea într-o amintire perenă, capabilă să reziste fără să ciuntească libertatea fiecărui nou început. Burlac metafizic, el caută mariajul mistic, amprenta care persistă vestigial, sămînţa care fecundează dincolo de rigorile stării civile. Descoperim în profilul pe care ni-l expune atît masculul independent, cît şi înţeleptul dornic de spiritualizarea proiecţiilor sale paterne. Povestea operaţiei de inimă din America, sapienţial recitată în prima parte a cărţii, oferă materie epică unei drame a fragilităţii asumate nereligios. Pentru filozof, apropierea morţii, semnalată somatic, nu incită penitenţa, ci provocarea adolescentină a hazardului. Scena de altfel antologică a participării, împreună cu prietenul chirurg, la delirul penticostal al unei adunări liturgice de "culoare" merge, prin formidabila ei plasticitate, către nucleul dur al personalităţii lui Gabriel Liiceanu: raţiunea sa respinge trăirea colectivă, se teme de furia iraţionalului, se confruntă cu misterul, pentru a-şi păstra dreptul la luciditate. În această configuraţie psihică, gîndirea nu este nici autonomă, nici teonomă: ea pretinde doar distanţa sanitară, luxul de a-şi gospodări scepticismul, dar şi comoditatea stărilor de joasă intensitate, care favorizează iluzia mentală a supravieţuirii pe cont propriu. Filozoful este fundamental un agnostic mîntuit prin inocenţa sa "obiectivă", proclamată în răspăr. La fiecare pagină, scriitorul din interiorul gînditorului se răzbună prin pasaje de o perfectă îmbinare stilistică. Undeva, relatînd transa ideii care-şi caută drumul spre forma visată, Liiceanu lasă literaturii române una dintre cele mai rotunde arte poetice. Şi nu e un caz izolat. Întregul volum corespunde acestei voinţe expresive, sub faldurile căreia creaţia - vocaţie, ambiţie şi dulce surghiun deasupra omenirii "obişnuite" - capătă vibraţii de pură incantaţie. Poate eclectice, sigur cizelate, mereu vii, întotdeauna precaute, pe seama unei pudori care ştie să fie cochetă, Scrisorile către fiul meu n-au nimic testamentar. Detectăm în freamătul lor utopia solară a unei nemuriri inerente. O angoasă vitală, virilă şi vorace se luptă - etimologic superb - cu îngerul revelaţiei mereu amînate... Pesemne că nici o fiinţă întreagă nu poate ocoli, uneori, captivantul risc al unui asemenea spectacol.