Sincronizare

Sînt uluit cum o societate mimetică, precum cea în care ne-a fost dat să trăim - dacă n-am făcut cumva alte opţiuni - nu se lasă civilizată mai grabnic şi mai temeinic. Avem în România toate tehnologiile de comunicare, dar în doze farmaceutic izolate. Cifrele consumului cultural o arată. Avem de asemenea o clasă medie care se defineşte (pentru că nu vrea altceva mai bun) printr-o provincială frenezie a consumului. Ea coboară standardele şi copiază forma, fără a se mai îngriji de conţinuturi sau dinamici. Avem, în fine, o serie de mari îmbogăţiţi care îşi exhibă narcisic interioarele şi averile pentru Top 300, dar care nu mişcă un deget pentru mari proiecte de mecenat sistematic. Ei se mulţumesc să deschidă băierile pungii, dacă le surîde ceva. Nu au o educaţie suficient de rafinată - şi nici un patriotism suficient de viu - pentru a contribui la res publica. Pe acest fundal descris poate în culori pesimiste, dar nu mai puţin obiective, imersiunea cuiva în peisajul industriilor culturale franceze, bunăoară, poate demobiliza orice ambiţie recuperatorie. Pentru că te întrebi: dacă în aproape 18 ani - timpul necesar pentru ca democraţia noastră să atingă "majoratul" -, tot nu avem un catalog naţional al titlurilor anuale, tot pe o difuzare de carte primitivă mizăm şi tot din resturi trăim la masa dezbaterii publice, oare de cît alt timp vom mai avea nevoie pentru a intra, cu adevărat, în postmodernitatea postindustrială & postistorică pe care "ceilalţi" (marile, obsedantele noastre modele) o trăiesc, deja, cu deplin aplomb? Veţi spune că e o chestie economică. Staţi să ajungă PIB pe la vreo 200 de miliarde de euro şi va sosi şi vremea culturii mai sofisticate, ca vîrf - sau măcar alternativă - la o bine întocmită cultură "pop". Se prea poate, numai că nu cumpăr. Am convingerea că situaţiunea noastră naţională nu se poate explica prin vulgara lipsă de bani. Halul în care ne aflăm e cauzat mai curînd de proasta calitate a omului postcomunist decît de lipsa fondurilor şi a mecanismelor de selecţie. Adevărul trist e că experimentul bolşevic ne-a deformat intelectual, ne-a pervertit sufleteşte şi ne-a mutilat simţul critic într-un asemenea grad încît oricîte aculturaţii am provoca, în compensaţie tardivă, tot n-am putea să ne facem istoria mai umană, mai demnă de înaintaşii precomunişti şi mai compatibilă cu adevărata chimie a Europei contemporane. Aşa se face că îl citesc pe Edgar Morin, în ultimul număr din Le Monde des Religions, cu sentimentul că mi se oferă o excursie în spaţiul cosmic. El anticipează sau doar recomandă "patru reforme pentru umanitate". Prima, dezvoltarea unei conştiinţe a destinului nostru comun. Nu e nevoie - scrie gînditorul - să reluăm utopiile egalitare, care s-au autodevorat, aşa cum nu e nevoie de noi ONU etc. E urgentă apariţia unei conştiinţe ecumenice: călătorim pe o singură barcă. A doua reformă priveşte educaţia, care nu ne va salva dacă păstrăm actuala paradigmă, axată pe separaţia dintre cunoştinţe şi discipline. E nevoie de o nouă paradigmă conexionistă, integratoare, non-separatistă. A treia axă văzută de Morin ţinteşte viaţa însăşi, ca revoltă împotriva industrializării, a profitului cu orice preţ şi a cantităţii. Vom expira, pe scurt, dacă nu vom şti să reinventăm relaţia cu poezia, cu frumuseţea, cu natura, cu trupul, cu ceilalţi. Această mutaţie comportamentală lucrează deja în grupuri mici, dar cu titlu duminical. E nevoie de ea toată săptămîna... Şi la urmă? Însăşi reforma moralei i se pare stringentă lui Edgar Morin. Întregul domeniu trebuie regîndit. Civilizaţia noastră favorizează softul egocentric. Dacă nu vom impune ucenicia unei autoexaminări permanente, vom pierde complet capacitatea de empatie, de proiecţie a sinelui în istoria, aventura, suferinţa şi lacunele altuia (e ceea ce mai facem încă, atunci cînd citim romane, numai că ar fi grozav să aplicăm această tehnică şi în viaţa reală). Revoluţia cuadripartită şi integrată, în lectura lui Morin, se află doar la începuturi. Ca şi europenizarea noastră.