Simţul istoriei
Exerciţiul de socializare globală prilejuit de summit-ul NATO ne-a demonstrat că detaliul provincial triumfă asupra maturităţii cu care s-ar fi cuvenit să judecăm acest eveniment irepetabil. Obsesia derizoriului a deformat sistematic acoperirea mediatică internă. Complexele de inferioritate şi-au îmbogăţit panoplia cu noi expresii jenante. Vocaţia mărunţişului a înfrînt, fără nici un recurs, discernămîntul de ansamblu. Că publicul larg nu e nici interesat de şi nici competent în materie de relaţii internaţionale, se poate admite. Că majoritatea ziariştilor autohtoni se ocupă de toate, de nimic, şi de toate nimicurile, ştim din păcate de mult. Dar o minimă rezervă de profesionalism ar fi trebuit să asigure o cu totul altă "muzică". Ne-am fi putut aştepta, ca ţară europeană ce ne pretindem, la o analiză oricît de "accesibilă", însă onestă şi responsabilă, cu privire la mizele adunării transatlantice. În definitiv, acesta trebuie să fie talentul oricărui comunicator, fie el profesor, învăţător, agent de PR ori publicitar: să-şi prezinte marfa atractiv, pe înţeles, empatic. Să traducă complexitatea în registru colocvial, nu josnic. Să trateze teme sofisticate fără le dea prin cleiul cu fulgi al caricaturii. Fireşte - deşi numai firesc nu e - summit-ul a scîrţîit pe alocuri, mai ales sub raport logistic. Nu-mi venea să cred, bunăoară, că miile de ziarişti străini acreditaţi la Bucureşti nu au putut urmări în direct, cu sunet cu tot, discursul rostit la deschidere de către şeful executivului american. Şi totuşi, cel mai mare rău nu l-au făcut asemenea incidente, pînă la urmă tehnice. Grosul daunelor a venit din abordarea masochistă a presei noastre (scrise sau audio-vizuale) care s-a apucat să hipercritice paranoid starea Bucureştiului, metamorfoza sa circumstanţială, şmecheria heruipistică a parterului de panseluţe sau indispoziţia presupus generală a "populaţiei" în faţa unui balet oficial care "nu i-a adus nimic omului de rînd". Însă ce puteau să-i aducă George W. Bush, Angela Merkel sau Nicolas Sarkozy "omului de rînd", repliat tactic prin bodegile Capitalei? Un carton cu ouă? O pungă de făină? O palincă? Inepţia acestor hăhăieli populiste, duhoarea demagogică a "grijii pentru om" sînt mai dezgustătoare - aş zice - decît propriile noastre scăderi obiective, nici puţine, nici uşor de remediat. În prima zi a summit-ului am participat, la Ecole Militaire din Paris, la o dezbatere care a reunit cîţiva ambasadori (România, ca gazdă, SUA, ca superputere, Macedonia, Albania şi Croaţia - ca state candidate la NATO, Georgia, ca aspirantă la MAP) plus experţi în strategie din mediile franceze (amirali, contraamirali şi alte capete deştepte, încercate în mediu atlantist, la Bruxelles sau pe teren). Am discutat liber (după regulile Chattam House), constatînd în sinea mea ce diferenţă de atitudine există deja între noi, stat integrat în UE şi NATO, şi vecinii noştri (cît se poate de onorabili, precum Croaţia) care nu au dobîndit deocamdată acest privilegiu. Mi-am confirmat atunci - cu o paradoxală tristeţe - faptul că diplomaţia românească a reuşit, cu toate inerţiile şi ambiguităţile sale, o operă majoră, de natură să ne amelioreze condiţia geopolitică şi, prin urmare, destinul colectiv. În vreme ce Occidentul mereu invocat (cu stilul nostru caragialesc) priveşte România ca pe o ţară obiectiv ajunsă în cel mai pozitiv moment al istoriei sale din ultimii 500 de ani, noi continuăm să ne purtăm ca nişte elevi debili, care aruncă din spatele clasei cu avioane de hîrtie, scuipă pe jos coji de seminţe şi rîgîie amplu, pretinzînd că tocmai ar fi făcut o glumă bună. Îmi aduc aminte reacţia bucureştenilor şi a presei "centrale" în primăvara lui 1999, cînd Papa Ioan-Paul al II-lea a sosit la Bucureşti. Era acolo un oarecare festivism rezidual, dar mesajele respectau demnitatea momentului şi căutau cel puţin să-i evalueze potenţialul. Pe atunci, ca naţiune, nu ne pierdusem cu totul bunul simţ al istoriei.
