Siddharta
Siddharta În precedentul articol făceam unele observaţii "geopolitice" asupra situaţiei din Tibet. Ca de obicei, criza potenţează tensiunea unor întrebări mereu ocolite... Şi are totodată vocaţia de a surprinde fondul evenimentelor la care, cel puţin aici, ne mulţumim să asistăm de la distanţă. Revolta din Lhassa şi impactul ei în ceea ce a mai rămas din conştiinţa etică a lumii dezvoltate au atras din nou atenţia presei mondiale asupra buddhismului. O religie (sau doar o doctrină metafizică) despre care avem impresia că ştim esenţialul, doar dacă reducem acest cuvînt la clişeele curente cu care operăm. În fapt, întîlnirea noastră, ca europeni, cu învăţătura polimorfă formulată în secolul VI î.Chr. de către Siddharta Gautama nu depăşeşte, ca profunzime, două secole. Înaintea Luminilor, Europa fusese doar misionară şi erudită. Nu privea alteritatea cu presupoziţia că ar putea-o cu adevărat respecta. Universul celorlalte religii era fie ignorat, fie demonizat ca infern al ereziilor sălbatice, fie privit ca spaţiu al unei evanghelizări potenţiale. Aşa se explică, printre altele, opacitatea cu care continuăm să evaluăm celelalte mari tradiţii, în vreme ce pierdem contactul viu cu propriile rădăcini. E adevărat că ştiinţa religiilor - dezvoltată din filologia şi sociologia secolului al XIX-lea, pentru a se îmbogăţi mai apoi cu sugestiile antropologiei culturale şi cu inferenţele psihanalizei - a reuşit să ne rafineze cumva maniera de a descifra spaţiile spirituale din afara creştinismului. Marile corpusuri doctrinare au fost traduse şi editate critic. Manualele şi catedrele de orientalism au permis apariţia şi reproducerea unor comunităţi de experţi. Mai nou, banalizarea călătoriilor cu avionul, tentaţia vacanţelor "exotice" sau explozia media, puternic susţinută de Internet, au contribuit la "apropierea" continentelor religioase. Sub impulsul globalizării, ţărmurile altădată inaccesibile se contopesc zilnic într-o imagerie ecumenică, poate superficială, dar nu mai puţin capabilă să diminueze fricile şi prejudecăţile reciproce. Din păcate, secularizarea radicală a societăţilor europene transformă dialogul inter-religios într-un simpozion folcloric, pavat cu bune intenţii retorice. Şocul de la 11 septembrie a înmulţit "apelurile" în favoarea unor acţiuni chemate să prevină conflictul civilizaţiilor, fără ca logoreea dedicată acestui subiect să modifice geografia autismelor noastre. Ignoranţa în materie de buddhism nu este exclusiv imputabilă "vechii Europe". Dacă lăsăm deoparte absorbţia ideatică atestabilă printre filozofii nihilişti (de la Schopenhauer la Cioran), putem spune că doctrina buddhistă însăşi a fost o piedică în calea oricărei expansiuni. Răspîndirea ideilor religioase pretinde vehicule concrete. Acestea n-au apărut, în cazul de care vorbim, decît odată cu primele migraţii umane dinspre Asia spre Europa, care au debutat în veacul al XIX-lea şi au sporit pe toată durata secolului al XX-lea. Buddhismul zen, bunăoară, s-a implantat în Hawai prin 1916 şi în SUA în 1922. Decolonizarea avea să intensifice migraţiile, mai ales după anii â60. Mulţi buddhişti tibetani şi-au părăsit ţara după 1959, instalîndu-se mai ales în Elveţia şi Canada. Cea mai numeroasă comunitate se află în Franţa (350.000 de adepţi), urmată de Germania şi Marea Britanie. Diaspora buddhistă rămîne însă preponderent asiatică, dat fiind că europenii convertiţi (intelectuali dezamăgiţi de moştenirea creştină) se numără aproape pe degete. Fapt explicabil, dacă ne amintim extrema diversitate a tradiţiilor buddhiste (mai dispersate, poate, decît cele islamice). Pentru a nu mai pomeni evidenta dificultate de a transpune vocabularul conceptual elaborat de mentalitatea Orientului în logica privilegiată de Occident. La urma urmelor, buddhismul "occidental" e compus din enclave imigrate, stereotipuri despre serenitatea în faţa Neantului şi sterilă agitaţie umanitară. Misterul unei specii care se transcende şi se risipeşte în numele divinităţii rămîne încă neatins. Aşa că mai bine îl recitiţi pe Hermann Hesse.
