Să fim punte, iar nu ziduri - interviu cu Eminenţa Sa, cardinalul Thomas SPIDLIK

De a ne cunoaşte unii pe ceilalţi. Căci, din nefericire, sîntem de o ignoranţă abisală în acest sens. Şi această ignoranţă reciprocă face anevoioase raporturile cu cetăţenii altor popoare care vin acum să se stabilească în Europa, imigranţi care ar dori să înţeleagă ce cred europenii în legătură cu anumite problematici actuale. Consider o gravă problemă faptul că nu am fost capabili încă să realizăm o sinteză a gîndirii europene. Este imperativ să reuşim să definim şi să evidenţiem valorile cu adevărat europene. Recent, artistul Moni Ovadia afirma că Europa nu va exista pînă cînd nu-şi va defini propriile valori europene, pînă cînd cetăţenii săi nu vor deveni cu adevărat europeni. Eminenţa Voastră ce crede, avînd în vedere tocmai experienţa de "imigraţie" din Estul continentului spre Vest? Cînd a luat naştere Europa? Înainte era lumea antică în care existau, chiar din punct de vedere creştin vorbind, mai multe curente: Şcoala alexandrină, cea antiohiană. Ulterior, popoarele care au luat naştere, definite "barbare", deşi nu păreau interesate de toate aceste curente, vorbeau de teologie patristică; cu alte cuvinte, de lucruri superioare care meritau să fie preluate. Deci, aceşti "barbari" aveau subtilitatea lucrurilor superioare. Asta trebuie să facem şi noi pentru Europa. Cred că artiştii europeni cei mai reprezentativi sînt cei mai în măsură să realizeze sinteza epocii şi culturii Bătrînului Continent. Aţi venit de nenumărate ori în România. Ce impresie v-au lăsat aceste călătorii? Eu i-am considerat întotdeauna pe români foarte asemănători cehilor. Mă veţi întreba: "Cum aşa?". După cum cehii sînt un popor slav integrat într-o cultură şi tradiţie în mod specific occidentale, de asemenea românii sînt un popor latin în mijlocul unei lumi orientale. Două realităţi la antipod cumva, însă ambele avînd posibilitatea de a înţelege mult mai bine decît alţii atît contextul răsăritean, cît şi pe cel apusean. O cunoaştere fluidă, care survine în mod firesc. Cum vedeţi rolul laicilor în Biserică? Biserica este în mod esenţial laică. În documentele Conciliului Vatican II, Biserica este reprezentată de "poporul lui Dumnezeu". Şi acest popor al Domnului îndeplineşte diverse funcţiuni: fie la altar, fie în politică. Iar în toate aceste forme de manifestare a Bisericii în lume, primul loc îl ocupă laicii, iar nu episcopii. Sînt numeroase opiniile conform cărora laicii, ca şi femeile, ocupă încă un spaţiu minor în Biserică. Fenomen care pare a fi şi mai vizibil în cadrul confesiunii ortodoxe, decît în cea catolică. Tensiunea care există în Occident în legătură cu spaţiul minor dedicat laicilor se întîlneşte şi în Rusia. Biserica oficială a avut întotdeauna tendinţa de a neglija rolul credincioşilor mireni; lucru, de altfel, cu totul natural. Mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că multă vreme singura persoană instruită dintr-un sat era preotul, specialist în toate. Lucrurile încep însă, treptat, să se schimbe. Cîte dintre persoanele care predau teologie la Roma sînt preoţi? Puţine. Lucru relevant avînd în vedere faptul că înainte acest sector de învăţămînt era considerat exclusiv o activitate preoţească. Dacă însă pe de o parte, găsesc lipsa actuală de preoţi în Europa extrem de îngrijorătoare, pe de altă parte, o consider providenţială. Întrucît lipsa vocaţiilor sacerdotale constrînge preoţii să se dedice activităţilor specifice menirii lor (oficierea sfintei slujbe, acordarea de îndrumări spirituale), lăsînd deoparte alte lucruri superflue. Nu credeţi că a venit vremea pentru acordarea unui spaţiu major femeii în Biserică? Sacerdoţiul feminin este o temă de ardentă actualitate. Un lucru este sacerdoţiul feminin şi altceva este posibilitatea desfăşurării de către femei a unor activităţi importante în Biserică. Înainte, femeile tocmai în Orientul creştin deţineau un rol extrem de important în Biserică, erau maici spirituale faimoase. Splendidă şi nobilă vocaţie: îndrumau oamenii din punct de vedere spiritual. Valoarea virtuţii astăzi: nu riscă cumva să devină desuetă? Suprema virtute este iubirea. Căci, în afara iubirii, toate celelalte virtuţi creştine pot uşor deveni vicii. De ce Isus avea probleme cu fariseii? Aceştia respectau legea, însă nu aveau iubire, aveau sufletele aride. De fiecare dată cînd păşesc într-un tribunal italian, îmi vine să surîd. Pe perete este scris cu litere mari: "Legea este egală pentru toţi". Şi dedesubt este crucifixul. Isus, judecat conform legii. Fără iubire, legea poate aluneca uşor în injustiţie. Legea fără iubire, fără milostenie nu serveşte la nimic. Credeţi că atît de dorita unitate deplină şi vizibilă a creştinilor este realizabilă sau riscă să fie o pură utopie? Unitatea Bisericilor va fi realizabilă la sfîrşitul vremurilor. Cînd se va realiza unitatea creştinilor, nu ne va mai rămîne nici un alt obiectiv de urmărit. Căci unitatea totală a creştinilor înseamnă plinătatea iubirii. Iar plenitudinea iubirii nu va fi realizabilă decît la sfîrşitul lumii. Faptul că Biserica este unită de duhul sfînt conferă însă deja unitate Bisericii. Care credeţi că sînt principalele blocaje în itinerarul către unitate creştină? Ecumenismul nu înseamnă realizarea imediată a unităţii. Ecumenismul presupune întîi de toate ideea că unde este unitate, înţelegere, acolo este Isus Hristos. Şi unde în altă parte poate fi Isus, dacă nu în orice faptă bună? Dacă un protestant săvîrşeşte o faptă bună, sîntem uniţi întru Hristos. Ne definim cu prea mare uşurătate creştini. Ne vine greu să înţelegem chiar sfintele taine. Săvîrşind, de pildă, sfînta împărtăşanie, ar trebui să-l pot vedea pe Hristos în pîine şi în vin. Dacă o persoană care se declară atee face fapte bune, este o persoană care păşeşte întru Hristos. Este suficient ca o persoană să săvîrşească binele, să fie milostivă, căci acea faptă bună este însuşi Hristos Mîntuitorul. Care credeţi că este calea pentru a rezolva tensiunile dintre catolici şi ortodocşi? Mă refer în special la raporturile cu Moscova. Soluţia rezidă în prietenie, în contacte vii. Viaţa însăşi nu presupune altceva decît contacte vii. Civilizaţia europeană a căzut în internetism, în enciclopedism, lipsind astfel raporturile dintre persoane. Tocmai de aceste relaţii vii are nevoie civilizaţia noastră democratică. Iar nu a reduce totul la abstracte lupte de idei şi legi. Deci, consider a fi esenţiale relaţiile personale. Sînt întrebat adesea cînd merg în România cum mă primesc ortodocşii. Iar eu răspund că nu merg la "ortodocşi" sau la "catolici", ci merg să întîlnesc prieteni care mă primesc întotdeauna bine. Faptul că în România, ţară majoritar ortodoxă, s-au tradus aproape toate cărţile mele, catolic fiind, este relevant în acest sens. Cînd nu se face apel imediat la scheme superficiale, se înţelege cît de vitale sînt raporturile de la persoană la persoană. Discutam recent pe această temă cu un faimos episcop ortodox de la Oxford. Evidenţia cum discursurile despre raporturile dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici riscă să devină goală logomahie, o discuţie searbădă în jurul unor cuvinte cărora nu li se mai înţelege semnificaţia. Un termen desemnează un lucru, altul - altceva. Dar ce semnificaţie au anumite vorbe pentru persoane concrete, în carne şi oase? Aici cred că trebuie să fim atenţi. Aud adesea: "vorbesc despre catolici şi ortodocşi". Iar eu răspund la asemenea generalizări: "Nu se poate vorbi nici despre cîini în acest mod". Căci fiecare cîine este diferit de celălalt. Aşa cum a devenit banală formularea "noi şi musulmanii". "Noi" presupune însă mii de distincţii: europeni, răsăriteni, occidentali, creştini, catolici, ortodocşi, protestanţi. Ca să nu mai vorbim de faptul că unui pronume globalizant i se contrapune un substantiv... Într-adevăr, generalizările de acest tip sînt decadente, scandaloase. Pentru musulmani, atît Sfîntul Francesco de Assisi, cît şi Hitler sînt creştini. Aşa cum noi în mod superficial sîntem tentaţi să vorbim despre musulmani, nefăcînd cuvenita distincţie dintre un credincios autentic şi un terorist. Trebuie să învăţăm să ieşim din aceste scheme stupide şi să realizăm valoarea cuvintelor pe care le folosim. Căci, dacă nu se înţelege persoana umană, ce sens mai pot oare avea cuvintele? Aţi avea un mesaj pentru cititorii români? Acelaşi lucru pe care l-aş spune cehilor. Întrucît ne aflăm la frontiera dintre două lumi, cea estică şi cea occidentală, trebuie să fim punte, iar nu ziduri. Vatican, februarie 2008 a consemnat Claudia STĂNILĂ