România religioasă

Cartea sociologului Mălina Voicu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română, reprezintă o noutate în peisajul studiilor dedicate sociologiei religiei în România şi, într-un context mai larg, a faptului religios contemporan. Un domeniu dominat mai degrabă de analize fugare cu iz de investigaţie jurnalistică, culegeri de texte, teorii ale conspiraţiei, oftaturi cu iz slavofil şi, din vreme în vreme, traduceri ale marilor clasici ai disciplinei. Obiectivul urmărit de către autoare este clar enunţat încă din introducerea intitulată explicit "Secularizare şi schimbare religioasă în epoca modernă": o privire asupra gradului de religiozitate al românilor şi în ce măsură secularizarea a afectat societatea românească. Cît de "intensă" este practica religioasă în România? Tot atîtea teme dificile şi greu de cercetat şi în ţări cu o mai lungă şi mai acută practică a sociologiei religiei decît ţara noastră. Este imposibilă evaluarea gradului de religiozitate sau de practică a unei populaţii în lipsa unui etalon. Iată una dintre dificultăţile "fondatoare" ale studiului, agravată " dacă putem spune astfel " de lipsa unei tradiţii susţinute în domeniu, atît în timpul perioadei comuniste, cît şi a anilor de tranziţie de după 1990. Mălina Voicu răspunde acestei provocări prin comparaţia cu alte ţări europene şi prin utilizarea inteligentă a datelor rezultate din sondaje de opinie similare, la realizarea cărora (înţelegem, în mod indirect, din studiu) autoarea a participat de-a lungul timpului. Tot în introducere, Mălina Voicu îşi precizează clar opţiunea pentru metodele cantitative de investigaţie a domeniului, asumînd deschis restricţiile impuse de acest tip de abordare, cum ar fi, de pildă, aprecierea nivelului de educaţie religioasă sau conformitatea cu învăţătura (dogmele) Bisericii Ortodoxe. Cui se adresează această carte? O întrebare inevitabilă, deschisă, dar la care mărturisesc că îmi este greu să furnizez un răspuns punctual. Aş putea spune că este vorba de un instrument interesant şi util pentru toţi cei interesaţi de înţelegerea faptului religios contemporan din România ultimilor 20 de ani, capabili să accepte şi o viziune profesionistă asupra barometrului religiilor. O atitudine şi o etică a cercetării care uneori s-ar putea să contravină cu "vulgata" ţinută la mare preţ, în aceste momente, de "apologeţii" emoţional-mediatici ai Ortodoxiei. Mai apoi, prin bogata sa bibliografie (în care se întîlnesc nume mari şi studii clasice ale genului), cartea mai poate constitui un bun punct de plecare pentru oricine este interesat de domeniul secularizării şi al sociologiei religiei. Conţinutul este structurat în şapte capitole complementare, dintre care citez doar cîteva, pentru elocvenţa titlurilor şi interesul prezentat: "Impactul religiei în spaţiul public şi privat", "Religiozitate şi revitalizare religioasă în perioada de tranziţie" şi, în fine, "Încrederea în Biserică: insecuritate existenţială şi credinţă religioasă". Primul capitol se referă la metodele cantitative de analiză şi la folosirea lor în context. Astfel, relaţia dintre credinţă şi practica religioasă este similară cu cea dintre valori/credinţe şi comportament. "Valorile", la fel ca şi "credinţa", sînt realităţi latente. Ele nu pot fi măsurate direct " ne avertizează autoarea. Pentru a putea măsura o valoare, religioasă sau nu, este nevoie de un set de indicatori de atitudine sau comportamentali. Pentru exemplificare, ritualul religios al căsătoriei. Cineva doreşte să se cunune religios, cu tot fastul de rigoare. Gestul în sine nu este un indicator al faptului că persoana în cauză este una religioasă, ci 1) ea consideră că acest gest ritual este important pentru căsătoria civilă (dar complementar!) sau 2) se doreşte respectarea unei tradiţii în care însă poate să nu creadă neapărat. Datele utilizate în analiză au fost publicate de către EVS (European Values Study " http://www.europeanvalues study.eu), WVS (World Values Survey " http://www. world valuessurvey.com) şi Barometrul de Opinie Publică, realizat de Fundaţia Soros de două ori pe an. Trei baze de date masive, necesare în efortul comparativ, dar care în opinia noastră nu pot suplini pe deplin absenţa unei anchete sociologice de amploare la nivel naţional în domeniul religiei. Principalii indicatori valorici ai analizei au fost practica religioasă (spaţiul privat şi public), afilierea religioasă (dublată de folosirea unor indicatori de non-afiliere) şi religiozitatea, "realitate inaccesibilă măsurării directe" " după cum ne avertizează Mălina Voicu. Înainte de prezentarea rezultatelor analizei, cîteva observaţii punctuale asupra metodei utilizate în carte şi a modului de prezentare a rezultatelor finale. Cu riscul de a mă repeta: cartea România religioasă este utilă atît pentru specialiştii în ştiinţele sociale, cît şi pentru cei "pasionaţi" de starea religiei în România, dar care nu au însă cunoştinţele avansate pentru orientarea în modelele teoretice necesare. Explicaţii minimale cu privire la CFI (comparative fit index), RMSEA (root mean square error of approximation), dar şi la alţi indici de ajustare şi comparare pe structuri şi analiza factorială utilizaţi în carte ar fi adus un plus de coerenţă şi de "atractivitate" pentru cei care nu fac parte din primul cerc de cunoscători ai domeniului. În sociologia religiilor, metodele cantitativ-descriptive au fost utilizate pe scară largă, fapt ce se explică prin avantajele oferite de către aceste metode, dintre care nu enumăr decît: obiectivitatea datelor, impresia de "onestitate" intelectuală degajată de rezultate şi corpus-ul analizei, analiza variaţiilor, facilităţi tehnice etc. Cu toate acestea, studiul de faţă reprezintă " cred " (şi) o pledoarie indirectă pentru echilibrul dintre cantitativ şi calitativ (interviul, observaţia participativă, monografia, povestea vieţii etc.), despre avantajele şi inconvenientele celor două mari curente de cercetare. Deosebit de interesante sînt paginile în care este dezbătut gradul de afiliere (apartenenţă) religioasă al populaţiei României, raportat la alte ţări europene. După Malta (stat insulă cu numai 400.000 de locuitori), România apare ca fiind statul în care proporţia celor care declară că nu aparţin nici unei religii are ponderea cea mai redusă (circa 2%). La polul opus, se situează, în ordine, Olanda, Cehia şi Estonia, cu scoruri de non-afiliere cuprinse între 54 şi 75%. Atenţie însă, non-afiliere religioasă nu înseamnă şi lipsa (dispariţia) credinţei, ci mai degrabă acea formă specială de believing without belonging (a crede fără a aparţine), pusă în evidenţă de sociologul britanic Grace Davie în studiul său devenit un clasic al sociologiei religiilor, "Religion in Britain since 1945: Believing Without Belonging" (Blackwell, 1994). Considerînd gradul de afiliere ca un important indice al secularizării şi analizînd datele avute la dispoziţie şi din perspectivă "longitudinală" (între 1993 şi 2003), autoarea scrie că "putem spune că în timp ce în Europa Centrală şi de Est perioada 1990-2000 aduce o revitalizare a religiozităţii marcată de creşterea afilierii religioase, în Europa de Vest secularizarea avansează încet, dar sigur". În opinia mea, cel mai util capitol al cărţii este cel dedicat "Impactului religiei în spaţiul public şi privat". După ce remarcă existenţa unei relaţii cauzale între valorile religioase şi cele politice, ale muncii şi de gen, Mălina Voicu scrie că "se pare" că în România religia încă mai influenţează atitudinile oamenilor faţă de democraţie şi de cultura politică democratică. Conform rezultatelor obţinute, un nivel scăzut al religiozităţii duce la scăderea sprijinului pentru democraţie şi la preferinţa pentru alternative non-democratice de guvernare. "Datele confirmă că între credinţa religioasă şi democraţie nu este mereu o relaţie de suport reciproc." Situaţia se complică în cazul integrării femeilor pe piaţa muncii; ca efect al politicilor promovate de regimul comunist de angajare a femeilor în viaţa activă, binomul religiozitate crescută-integrare redusă este contrazis. Este avansată explicaţia internalizării acestei norme, inclusiv în cadrul segmentului cel mai tradiţionalist, populaţia rurală. În schimb, se poate constata, în urma diagramelor prezentate şi în volum, că regimul comunist nu a reuşit "să rupă legătura dintre politic şi religios", impactul valorilor religioase asupra altor valori fiind încă foarte puternic în ţara noastră. Dintre ideile tari prezente în concluzia cărţii, am ales să mă opresc doar la una singură, legată de "etica ortodoxă" şi de tipul de relaţie şi societate existente în România şi în ţările ortodoxe, în general. Împotriva ideilor preconcepute, un fel de contrapondere la ariditatea cercetării cantitative practicată în volum, autoarea scrie că Ortodoxia nu a reprezentat "fermentul modernizării" în societăţile unde este religie dominantă, dar acest fapt nu înseamnă însă că "statele majoritar ortodoxe sînt condamnate să suporte regimuri autoritare sau să rămînă tributare unor relaţii economice de tip feudal". Iar în contextul european actual, marcat de eşecul proiectului de Constituţie european, creşterea ameninţării extremismului islamic şi a structurării identităţii pe baze religioase, "religiozitatea românilor nu constituie un dezavantaj, ci din contră" " ţine să ne reamintească, chiar la final, Mălina Voicu. România religioasă reprezintă un prim şi mare pas înainte în domeniul sociologiei religiilor din România. Chiar dacă argumentaţia folosită nu este prea "îndrăzneaţă" şi metoda cantitativă devine uneori greoaie şi dificil de urmărit pentru cititorul neobişnuit cu subtilităţile tehnice ale domeniului, lucrarea are toate meritele deschizătorului de drumuri, o "baliză" de care va trebui să se ţină seama în viitor. Lucrarea îşi va atinge cu adevărat scopul (radiografia valorilor religioase ale românilor) abia atunci cînd şi alţi cercetători, la fel de îndrăzneţi, vor decide să intre în universul mereu plin de capcane al sociologiei religiei, pe drumul deschis de cei ca Mălina Voicu. Să fim optimişti! Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română.