Războiul dintre noi
E foarte ciudată ţara noastră. Ne plîngem de o eternitate că treburile ei nu merg aşa cum visăm. Nu există om "cu facultate" care să nu fi adăugat o tuşă la marele tablou al masochismului naţional. Luaţi individual, stăm excepţional: fiecare e cel mai bun. Puşi laolaltă, ratăm orice proiect, pentru că ne lipseşte patologic vocaţia lucrului în echipă. Succesul aproapelui ne indispune. Ideile lui sînt proaste, pentru că nu sînt ale mele. Tot ce ne iese bine se întîmplă să ne iasă bine. În asemenea condiţii psiho-sociale, progresul nu mai e rezultatul unui efort lucid, ci mai curînd un accident inexplicabil. Politraumatismul dictaturii comuniste şi cinismul gangsteresc al tranziţiei sînt scuzele noastre. Din păcate, viaţa îşi cere drepturile, în vreme ce forţa noastră morală scade. Pentru că nu poţi construi fără convingere interioară. Nu poţi ieşi din marasm dacă nu vrei asta cu adevărat. Degeaba ne consolăm cu ideea că suma descurcăreţilor va garanta masa critică a unei "noi Românii". În orice comunitate umană e nevoie şi de altceva. Bunăoară de modele respectate, ca probă că admiraţia rămîne cu putinţă. Sau de idealitatea unui plural care justifică propoziţiile începute cu "noi". Or, cine sîntem "noi" în 2007? O populaţie. Un electorat. O naţie care se destramă prin emigraţie şi brutalitatea darwinistă a supravieţuirii pe cont propriu. Mai vrea cineva să trăiască într-o ţară numită România, să folosească limba română pentru a se împlini ca persoană irepetabilă, în acest segment al istoriei europene? Mai e dornic vreunul dintre noi să lase generaţiilor următoare o regiune fără monştri, un spaţiu vital fără toxinele şi ororile prezentului de care ne-am nevrednicit? O să mi se spună că da, mai există astfel de oameni. Se poate. Dar ei nu prea sînt de găsit în mediile intelectuale, care şi-au confirmat, recent, ancestrala incapacitate de solidarizare pentru binele comun. Dacă n-aţi ghicit, mă grăbesc să vă spun că vizez reacţia mediilor amintite la adresa grupului de personalităţi publice semnatare a unui Apel pentru a III-a Republică. Documentul odiosului "grup al lui Liiceanu" este cît se poate inclusiv. Textul spune limpede că travaliul pentru redactarea unei noi Constituţii pretinde colaborarea dintre experţi, partidele politice şi ONG-uri. În loc să spună: "OK, o nouă Constituţie e necesară, formula e deschisă, e cazul să ne implicăm", adversarii oricărei iniţiative (care nu le aparţine), s-au coalizat subit împotriva iniţiativei lor. Nu mă miră reacţia unor mercenari, plătiţi ca să lovească. Mă scandalizează însă adversitatea lustruită, dar nu mai puţin virulentă, a unor figuri intelectuale care ştiu că fac rău şi nu se abţin, ştiu că se mint şi ne mint, ştiu că greşesc şi perseverează. O rugăciune a Bisericii îi cere lui Dumnezeu să ne ferească de "războiul cel dintre noi". Mai actuală ca oricînd, ea nu mai are din păcate suport, de vreme ce asemenea intelectuali sînt gata să-şi linşeze confraţii, doar pentru că vanitatea lor (grotesc excitată din motive de "gelozie prezidenţială"), le răpeşte, iată, "uzul raţiunii". În termeni de teologie morală, o asemenea tactică poartă numele de fariseim. Căci fariseu e acela care, după cum spune Mîntuitorul, "nu intră el, dar nici pe alţii nu-i lasă". N-ai făcut niciodată vreo propunere de nouă Constituţie. Ajunge însă ca alţii să ceară acest lucru (spre a scuti sistemul politic de noi cutremure devastatoare) şi gata: e momentul să-ţi pui armura de apărător al democraţiei şi să ieşi la luptă. Împotriva cui? Împotriva lui Gabriel Liiceanu şi a celorlalţi "vînduţi", "lingăi", "vînători de sinecuri" şi "neo-legionari" care, în loc să stea pe la casele lor, preferă să încaseze insulte şi de la cei care îi duşmănesc natural (pentru că le sînt inferiori) şi de la cei care îi urăsc artificial (deşi le sînt egali). Pînă una alta, merg pe mîna lui Liiceanu, pentru că vreau foarte tare o nouă Constituţie.
