Progrese
Baudelaire, Poe şi alţi poeţi antimoderni sînt unanimi: infernul nostru este perfect meritat. Gînditorii politici de factură conservatoare împărtăşesc acelaşi pesimism istorico-antropologic. În definitiv, ei continuă teologia păcatului originar. Toţi au sentimentul că a visa, a guverna sau a propovădui adevărul înseamnă a te acomoda cu perversiunea intrinsecă a condiţiei adamice. Orice activitate mentală devine, atunci, o manieră amară de a limita efectele Căderii. Ştim că modernii se situează pe poziţii opuse, inspirate de Rousseau (Contractul social) şi Voltaire (Candide). Această linie de gîndire este idealistă-utopică, dar mai ales contrazisă de fapte. Omul de azi e la fel de rău ca semenul său de acum 10.000 de ani. Nici un progres moral nu s-a petrecut între Salamina şi Treblinka. Dacă nu admitem o atare frapantă evidenţă, ne situăm de altfel şi în afara creştinismului, care nu susţine că omul modelat după chipul lui Hristos este altceva decît omul adamic, desfigurat de păcat, ci doar că persoana botezată s-ar putea mîntui. Eliberarea prin Evanghelie comportă negarea omului vechi, adică a omului pur şi simplu. Atîta vreme cît marxismul, consumismul sau postmodernismul hedonist vor coloniza (fie şi rezidual) intelectul generaţiilor prezente, acestea vor secreta ideologie mincinoasă asemenea unor păianjeni care-şi ţes pînza propriului exil. Omul nu este rău pentru că aşa susţin gînditorii conservatori, ci pentru că întruneşte unele caracteristici bio-fizice funciarmente nefaste. Respectivele defecte de fabricaţie au fost bunăoară studiate de Arthur Koestler într-un eseu intitulat Impulsul autodistrugerii. Cinci simptome definesc, după autorul faimosului Zero şi infinitul, starea dereglată a lui homo sapiens. În primul rînd, sacrificiul uman. Sîntem unica specie care a practicat, pretutindeni, un asemenea ritual sîngeros. De la popoarele scandinave şi pînă la triburile din Mările Sudului, de la traci pînă la pre-columbieni (ca să nu mai amintim rugurile Inchiziţiei), universalitatea sacrificiului uman rămîne pe cît de uitată, pe atît de semnificativă şi indiscutabilă. Al doilea simptom priveşte non-inhibiţia asasinării congenerilor. Animalele de pradă ucid indivizi din alte specii. Sîntem singura specie ai cărei componenţi se masacrează reciproc. Al treilea simptom se regăseşte în permanenta stare intraspecifică de conflictualitate, de la război, pînă la persecuţia de masă şi genocid. Cu excepţia cîtorva (discutabile) fenomene de conflict intraspecific în cazul furnicilor şi al şobolanilor, nici o specie vie nu se autodistruge. Al patrulea simptom enumerat de Koestler vizează ruptura schizofrenică dintre raţiune şi emoţie, adică divorţul dintre facultăţile noastre critice şi credinţele noastre iraţionale, îmbibate de afectivitate. După Konrad Lorenz, această separaţie s-ar datora faptului că neo-cortextul hominizilor (care cuprinde ariile cerebrale responsabile de gîndirea abstractă şi simbolică) a apărut doar în Pleistocenul mijlociu, progresînd cu o viteză explozivă şi acoperind, ca un soi de capac, vechiul sistem limbic al antropoizilor (care se înrudea cu tipul de creier întîlnit la reptile şi mamifere). Al cincilea simptom al dereglării constitutive de care avem parte ca specie se referă, în fine, la disparitatea dintre curbele de creştere tehnologică şi comportamentul nostru moral. În secolul al VI-lea î.Hr., grecii inaugurează aventura ştiinţifică aflată la originea unor salturi tehnice fabuloase, dar tot atunci apar taoismul, confucianismul şi budismul. La fel, în secolul al XX-lea, radioul, televiziunea, energia atomică, explorarea spaţiului cosmic sau descoperirea antibioticelor coexistă cu stalinismul, hitlerismul şi maoismul. De 2500 de ani, distanţa dintre abilitatea tehnică mereu mai rafinată şi refugiul virtualmente asasin în nesfîrşita gamă a fantasmelor iraţionale rămîne constant. Cereţi-mi orice, dar nu să mă declar "progresist".
