Problema mîntuirii în Faust al lui Purcărete

Am văzut în sfîrșit Faust în regia lui Silviu Purcărete. Punerea în scenă este extraordinară, jocul actorilor, costumele, măștile, butaforia, toate sînt la superlativ. Dincolo de formă, am fost însă preocupat mai ales de modul în care Purcărete va reuși să redea într-un spectacol de două ore ideea din Faust. Acea idee în legătură cu care Schiller îl tot bătea la cap pe Goethe, ca nu cumva să o piardă din vedere.

În Germania punerea în scenă integrală a ambelor părți ale dramei s-a reușit în cadrul unui spectacol maraton care s-a întins pe parcursul a patru week-end-uri și a durat în total 15 ore. Purcărete reuşeşte să spună destul de multe despre Faust în cele două ore, sărind însă de la sfîrşitul primei părţi direct la sfîrşitul părţii a doua.

Care era ideea lui Goethe și cum s-a păstrat ea pe parcursul celor peste 40 de ani cît a durat pînă cînd cele două părți ale tragediei au fost finalizate, ne spune Nae Ionescu în cursul despre Faust ținut la Universitatea București, nefinalizat din păcate. Acolo el dovedește caracterul unitar al scrierii și începe să analizeze fondul dramei: problema mîntuirii.

Mitul lui Faust se bazează pe o persoană reală, un anume dr. Faustus, care a trăit prin secolul al XIV-lea și a fost un cărturar și renumit vrăjitor, după cum rezultă din cercetările lui Ioan Petru Culianu. Trebuie spus că în acea perioadă ştiinţa şi magia mergeau mînă în mînă, iar Biserica catolică avea să se dezică de magie, pe care o considera unealta diavolului. În acest context Culianu face o precizare importantă, şi anume faptul că Giordano Bruno nu a fost ars pe rug pentru dorința de cunoaștere științifică, ci pentru că era magician, rol pe care şi-l asuma în mod public. Revenind la mitul lui Faust, acesta are ca adevăr central dorința de cunoaștere a omului, echivalată cu un pact cu diavolul, și consecinţele acestui pact. Legenda în jurul acestui personaj avea să apară – spune același I.P.Culianu – în legătură strînsă cu protestantismul, care prin Luther afirma că omul nu trebuie să încerce să cunoască mai mult decît ceea ce îi este necesar pentru realizarea chemării sale ca agricultor, păstor, cizmar, brutar, tîmplar ș.a.. Acesta este motivul pentru care în versiunea inițială a legendei, dramatizată pentru prima dată de Christopher Marlowe la sfîrșitul secolului al XVI-lea, Faust este pedepsit pentru pactul cu diavolul prin ajungerea sufletului său în iad. Goethe însă schimbă finalul legendei și îl salvează – sau mîntuiește, cum spunea Nae Ionescu – pe Faust, urcînd sufletul său la cer.

Cunoașterea poate fi dobîndită – potrivit lui Noica – atît prin contemplație, cît și prin acțiune, iar problema etico-religioasă a legendei lui Faust o constituie posibilitatea obținerii mîntuirii de către cineva care dorește să obțină cunoașterea prin acțiune (făptuire).

Peste legenda lui Faust s-a suprapus în timp un alt mit, foarte vechi, și anume cel al iubirii dintre magul Cyprian din Antiohia și Justina, o fecioară creştină. Potrivit lui Culianu, legenda spune că pentru a o cuceri pe Justina, un nobil din Antiohia apelează la magul Cyprian, în speranța că acesta o va putea vrăji. Văzînd însă că daimonul pe care l-a invocat nu reuşeşte să o deturneze pe fată de la iubirea ei pentru Iisus, magul se îndrăgostește la rîndul său de Justina și trece şi el la creştinism. Acest nou strat s-a suprapus pe legenda lui Faust cu un anume rost, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Capul de afiș al spectacolului este Mephisto, interpretat de Ofelia Popii, care este la propriu și la figurat, dracul gol. Deja Noica arăta că Goethe i-a acordat mult mai multă atenție lui Mephisto, decît lui Faust. Practic eroul lui Goethe nu era Faust, ci Mephisto. Dar cine este Mephisto? Spre deosebire de Faust care nu credea în Logos, în cuvînt, eu cred că etimologia ne poate dezvălui cîte ceva în acest sens. Am căutat, potrivit spiritului timpului, pe internet explicații ale numelui. Am găsit trei variante, toate nesatisfăcătoare:

• originea ebraică a numelui: mephir însemnînd distrugător, nimicitor, iar tophel mincinos.
• originea greacă a numelui: me (με) însemnînd nu, iar fos, fotos (φως, φωτος) lumină.
• originea parțial latină, parțial greacă a numelui: mephitis însemnînd în latină emanație dăunătoare a pămîntului, iar philos (φιλος) prieten în limba greacă.

Eu am o altă variantă. De-a lungul timpului numele a apărut scris în mai multe forme, cum ar fi Mephostophilis, Mephistophilus, Mephistophiles, Mephistopheles, etc. Partea finală a numelui, cea de philis, philos îmi sugerează clar originea greacă a numelui. De aceea propun următoarea cheie: m’efisto-philos (μ’εφιστο-φιλος), unde în limba greacă ephisto înseamnă a conduce, a ghida, a călăuzi, philos prieten, iar me înseamnă pe mine. Deci îl avem pe „prietenul care mă ghidează”. Acest prieten este cunoscut din vechime, el este daimonul care îl ghida pe Socrate, spunîndu-i nu ce să facă, ci ce să nu facă. Sau cum spune Mephisto: „eu sînt spiritul negației”. Însă Mephisto al lui Goethe – și al lui Purcărete – își trădează natura, și îi spune lui Faust ce să facă, în loc de ce să nu facă. Îl îndeamnă spre acțiune, iar negîndu-și propria natură Mephisto îl va pierde pe Faust.

Un alt indiciu care susţine ipoteza prietenului călăuzitor îl constituie forma sub care Mephisto intră în viaţa lui Faust: cîinele negru. La Goethe, Faust găsește cîinele negru în timpul unei plimbări cu Wagner (personaj care lipsește la Purcărete, fiind doar amintit în plan secund, în spatele ferestrei, prin cei doi bărbați îmbrăcați în femei de curte de secol XVII) și îl aduce acasă. La Purcărete, Faust se trezește dintr-o dată cu cîinele în locuința sa, ce-i drept după ce deschide el însuși ușa. Faptul că Faust aduce de bună voie cîinele la el acasă, are o anumită simbolistică: trebuie să ai grijă pe cine aduci în casa ta. Acest cîine, care este cel mai bun prieten (philos) al omului, se va dovedi a fi însuși diavolul. Dincolo de notorietatea calității cîinelui de a fi cel mai bun prieten al omului, avem un alt vers desluşitor la sfărșitul dramei, în scena în care cele patru femei reprezentînd Lipsa, Datoria, Grija și Nevoia (la Purcărete – într-o scenă realizată excepţional - avem patru bărbați în aceste roluri, îmbrăcaţi în straie femeieşti şi vorbind cu voce de femeie) îi spun lui Faust că oamenii sînt orbi, de aceea se cuvine ca și el la sfîrșit să orbească. Or, se știe orbii sînt călăuziți de un ... cîine. Iată cum prezența cîinelui negru (care îmi amintește de un alt cîine negru, cel care le dădea tîrcoale rătăcitorilor din Călăuza lui Tarkovski) nu este întîmplătoare, acesta simbolizînd cît se poate de bine prietenul călăuzitor al omului, în cazul de faţă pe Mephistophilos. Interesant este că Faust după ce a orbit nu a mai fost călăuzit de prietenul său, ci de alte forțe, care îl vor salva în final.

Primul loc în care îl călăuzește Mephisto pe Faust este Blocksberg, muntele pe care are loc petrecerea din noaptea walpurgică, magistral pusă în scenă de Purcărete. Atmosfera este delirantă! Chiar te simți la un chef organizat de diavol, mai ales că – muntele cu pricina aflîndu-se în Germania – unor spectatori li se servește și bere! La sfîrșitul acestei scene are loc reîntîlnirea lui Faust cu Margarete. În paranteză fie spus, opera lui Goethe l-a influențat și pe Bulgakov, atunci cînd a scris Maestrul și Margareta. Am identificat rapid vreo trei, patru asemănări: i) evident, Margareta, numele fetei de care este îndrăgostit eroul principal, ii) Voland, numele diavolului lui Bulgakov, este numele cu care se prezintă Mephisto în societatea walpurgică, iii) salvarea de la suicid a lui Faust se produce în noaptea Învierii, iar unul din planurile romanului lui Bulgakov se petrece în preajma procesului lui Iisus, iv) noaptea walpurgică seamănă cu balul organizat de diavol în cinstea Margaretei în romanul lui Bulgakov. Revenind la relația lui Faust cu Margarete, scena sfîșietoare a uciderii copilului lor, se termină cu răpirea sufletului Margaretei de către o ceată de îngeri. În piesa lui Purcărete lipsește opțiunea clară a Margaretei: la Goethe ea îl alege pe Iisus, refuzînd să fie salvată de Faust cel însoțit de Mephisto.

În viața lui Faust intervin două femei Margarete – în viața reală - și Elena din Troia - în viața virtuală pusă la cale de Mephisto. La sfîrșitul vieții, salvarea sufletului lui Faust se produce la cererea Margaretei cu ajutorul Maicii Domnului, al treilea arhetip feminin care apare în dramă. Așadar, în final iubirea este cea care îl salvează pe Faust al lui Goethe. Aici intervine stratul mitologic suprapus peste legenda lui Faust: cunoașterea este deșertăciune, dacă ea nu este însoțită de dragoste. În punerea în scenă a lui Purcărete, putem observa că Faust dansează în noaptea walpurgică cu Elena din Troia și că în momentul salvării sale el dansează din nou: cu Margarete, cu Elena, cu Maica Domnului? Nu știm. Această salvarea prin ridicarea sa (de) către eternul feminin este foarte importantă la Goethe, și subliniată firesc și de Alice Voinescu în conferinţa ei pe tema lui Faust, dar ea nu reiese din punerea în scenă a lui Purcărete. Dimpotrivă, aici pare că femininul (Mephisto) nu face decît să-l tragă în jos pe Faust.

Cert este că Purcărete păstrează finalul salvării lui Faust, însă explicația mîntuirii lui Faust nu rezultă explicit. Chiar Mephisto se întreabă la final de ce nu s-a respectat contractul, de ce sufletul lui Faust a fost salvat. Singurul de față atunci cînd se pune această întrebare este Zeitgeist (spiritul timpului), reprezentat de o persoană care bate în disperare la tastele unui laptop, căutînd pe internet răspunsul. Nu-l găsește și, cu o privire tîmpă, începe să scoată niște sunete nearticulate: omul acestui timp dacă nu găsește răspunsul pe internet rămîne fără răspuns; nu poate găsi răspunsul în el însuși. În aceste condiții Mephisto pleacă iar în scenă rămîn Moartea și Spiritul timpului, care ne anunță că totul s-a sfîrșit.

De ce omul timpului actual nu știe de ce Faust a fost mîntuit? Omul medieval știa de ce Faust a fost condamnat; omul începutului de Secol XX știa de ce Faust a fost mîntuit: o știa Nae Ionescu (: pentru strădania sa), o știa Alice Voinescu (: pentru iubirea pe care o simțea față de ceilalți oameni). O știa și Noica, chiar dacă nu era de acord cu Goethe. Filozoful român, adept al contemplației, nu putea concepe că cineva ca Faust ar putea fi mîntuit pentru faptele sale, avînd în vedere că eșuase ca filozof. „Faust nu a studiat filozofia” afirma cu tărie Noica în „Despărţirea de Goethe” și contrazicea prin aceasta ceea ce susținea Faust chiar la începutul primului său monolog. Orice filozof – crede Noica – i-ar cere lucruri abstracte lui Mephisto, să vadă ființa, adevărul, ideile, etc., nicidecum lucrurile materiale cerute de Faust diavolului.

De fapt Faust este mîntuit pentru că este fiul risipitor care se întoarce. Este acel fiu care risipește averea primită de la tatăl său – rațiunea, în cazul lui Faust – se dedă plăcerilor, păcatelor și viciilor, iar cînd își dă seamă că a greșit se dezice de diavol (la Purcărete Faust îi aplică lovituri de bici diavolului) și se întoarce către oameni. Trece peste propriul interes și se arată preocupat de libertatea oamenilor, fiind apoi orbit de Grijă și murind în final. Noica însuși avea să declare că și-a dorit toată viața să fie fiul risipitor (eventual trăind viața potrivit „trăirismului naeionescian”), dar a sfîrșit prin a fi fratele fiului risipitor. La fel, Spiritul timpului cu laptopul său și chiar şi noi, spectatorii, ne uităm la Faust din perspectiva fratelui fiului rispitor. Și la fel ca acesta, nu înțelegem nici noi de ce a fost mîntuit Faust, fiul risipitor.

Schimbările de gen din punerea în scenă a lui Purcărete faţă de drama lui Goethe merg împreună cu spiritul timpului: avem un diavol despre care nu ştii sigur dacă este femeie sau bărbat, un Wagner bărbat îmbrăcat în femeie, apoi Grija şi suratele ei sînt bărbaţi îmbrăcaţi în femei, vorbind cu voci de femeie. Poate în acord cu acelaşi spirit al timpului care doar bîiguieşte ceva neintelegibil, ar trebui şi noi să fim mai corecţi, mai politicoşi şi să vorbim despre fratele/sora fiului/fiicei rispitor/risipitoare.

Și totuși, de ce este salvat Faust al lui Purcărete?

 P.S. Am găsit o chichiță avocățească drept răspuns pentru Mephisto, și anume că Faust nu a spus de fapt fraza „clipă, o ce frumoasă ești, rămîi”, care i-ar fi permis diavolului să-i ducă sufletul în iad, ci a rostit doar „clipei i-aș putea eu spune: o ce frumoasă ești, rămîi”. Iar acest condițional-optativ a fost de ajuns pentru a-l salva în fața unui judecător binevoitor. 

Eduard Jürgen Prediger este avocat, membru al Baroului Brașov.