Port-Royal
Fiecare european cultivat a trecut cîndva prin, revenind apoi la Cugetările lui Blaise Pascal (1623-1662). Geniu nefericit şi mistic acoperit de beatitudine, personaj polivalent - la fel de strălucit în ştiinţe şi filozofie (despre care spunea că merită batjocura, pentru a fi corect practicată) -, gînditorul de la Port-Royal rămîne un campion anti-iezuit al nonconformismului creator şi mai ales un descoperitor al spaţiilor goale, care înfricoşează conştiinţa. La nici 20 de ani, compune un mic text despre proprietăţile proiective ale secţiunilor conice. Trei ani mai tîrziu, se dedică primelor sale experienţe asupra vidului, răsturnînd astfel teza că "natura" nu l-ar suporta. În 1650, inventează "pascalina", o maşină de calculat în care toţi sînt de acord să salute strămoşul computerelor de astăzi. Tratatul despre echilibrul fluidelor este în continuare privit ca vîrf al fizicii. Printre geometrii şi corpuri, Pascal cunoaşte faimosul rapt mistic din 23 noiembrie 1654, în cursul căruia primeşte revelaţia "Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacob", în radicală şi fertilă contradicţie cu Dumnezeul "filozofilor şi savanţilor". Mort la 39 de ani, sub abisuri de melancolie, el anticipează secolul romantic, în care ftizia avea să secere marile figuri singuratice. Spiritul său dedicat fragmentului şi frondei îl anticipează, de asemenea, pe Kierkegaard. Ca şi acela, Pascal a suferit, mai întîi, o receptare critică reducţionistă, plină de resentimente partizane. Şi tot asemenea lui, a făcut din apărarea creştinismului o pistă de acces către sumbrul secret al condiţiei umane. Secolul al XVIII-lea, populat cu optimişti incurabili, gata să taie capete, i-a reproşat o presupusă mizantropie. Luminile se definesc prin opoziţie faţă de acest apologet al catolicismului. Diderot le găseşte o vină janseniştilor, sectă infamă care ar fi manipulat geniul lui Pascal pentru a-şi legitima adversităţile. Voltaire deplînge elocvenţa cu care autorul Provincialelor ar fi insultat omenirea. Veacul al XIX-lea corectează aceste maliţii carteziene printr-o hermeneutică pascaliană orientată spre social şi psihologic. "Sentimentele lui Pascal sînt remarcabile - scrie Chateaubriand - mai ales prin profunzimea tristeţii lor şi prin nu ştiu ce soi de imensitate: rămînem suspendaţi în asemenea sentimente precum în infinit." Saint-Beuve şi-a făcut din opera lui Pascal un fel de oglindă autobiografică şi a contribuit la maturizarea filologică a ediţiilor sale critice. La rîndul lor, interpreţii din secolul trecut - fie catolici (Péguy, Mauriac, Julien Green) sau atei (precum Lucien Goldmann, în al său Dieu caché) - îl revendică pe Pascal drept precursor al conştiinţei moderne, deconstruite prin introspecţie şi reflecţia asupra limitelor libertăţii. "Je suis de ceux que Pascal gouverne et ne convertit pas" - avea să declare Albert Camus. Şi Valéry a dorit să-şi pronunţe emanciparea faţă de seducţia lui Pascal, atît de convingătoare cînd e vorba să descrie mizeria omului fără Dumnezeu. Regret să constat, spre finalul acestui memento, starea embrionară a studiilor pascaliene din România. Cine nu-l poate citi în original nu prea găseşte alternative. Nu dispunem de ediţia completă a operelor sale. La catedre, doar Cornel Mihai Ionescu şi, după â90, actualul nostru ambasador în Luxemburg, Vlad Alexandrescu, i-au putut omagia profunzimea "apofatică" şi respectiv "logica paradoxului". Ne mulţumim cu poncife, de genul "trestiei gînditoare" şi avem pe piaţă doar culegeri incomplete ale Cugetărilor, pe care tînăra generaţie studioasă le ratează sistematic. Ne lăudăm cu francofonia, ca instrument de construcţie culturală, dar pleiada filozofilor interbelici, oscilînd mimetic între pozitivism şi iraţionalismul de sursă germană al lui Nae Ionescu, nu a produs nici o sinteză capabilă să-l introducă pe Blaise Pascal în circuitul formativ al gîndirii româneşti. În acest fel, conform pariului pascalian, am reuşit încă o dată să nu pierdem nimic, necîştigînd întregul.
