Playlist

Printre aberaţiile marxist-leniniste s-a numărat şi cenzurarea discografiei provenite din cealaltă parte a Cortinei de fier. Nu cred să mai fi existat vreo societate în care muzica - dar al întregii omeniri - să-şi rateze atît de păgubos contemporanii. Fireşte că diferite specializări socio-muzicale au funcţionat pretutindeni. Fermierul de pe vremea lui Mozart, bunăoară, nu preţuia concertele de clavecin, din simplul motiv că prefera muzica ţărănească, pe care nimeni nu se gîndea să i-o răpească. Atunci cînd monahii medievali condamnau din amvon cîntările deocheate ale gloatei, făceau asta din raţiuni pastorale, fără să intervină în forţă şi, oricum, fără să poată schimba starea de fapt. Comunismul şi-a propus să lichideze capitalismul inclusiv prin ideologizarea portativului! În vreme ce românii interbelici trăiseră normal, în ritm de vals sau tango, ei au fost ulterior nevoiţi să se rupă de propria durată. Twist-ul a rezistat, în pofida terorii staliniste, dar populaţia deceniului şase ajunsese să ignore curentele muzicale care - în exteriorul lagărului socialist - fasonau noua identitate "populară" a Occidentului. Doar cei mai curajoşi au reuşit să fenteze ici-colo interdicţiile sistemului şi datorită lor putem face, astăzi, istoria rockului autohton. Însă cîte aventuri, sfîrşite adesea la frizer (în scopul tunsorii punitive) sau chiar prin beciurile Securităţii! Peste toate, lumea nici nu prea avea pe ce să asculte muzică, pentru că "sculele" (pick-up-uri, magnetofoane sau casetofoane) se numărau pe degete. În plină epocă a vinilului, LP-urile şi single-urile rock - ca să nu mai pomenim "decadentul" jazz - constituiau rarităţi de colecţie, fructe oprite, veritabile himere colective... Precum în cazul "culturii generale", noi - rarii beneficiari urbani ai muzicii pop - ne legănam cu iluzia că toţi compatrioţii au acces la vreo portiţă similară. Eroare. Aşa cum, după ’90, a ieşit treptat la iveală largul "analfabetism funcţional" generat de comunism, nici cu competenţa muzicală nu stăteam de fapt aşa cum credeam că stăm. După cum junii relativ adaptaţi la oferta intelectuală apuseană formau o minoritate aproape invizibilă, şi cei efectiv "conectaţi" la muzica vremii erau, în realitate, puţini. Separarea imensei majorităţi a tinerilor români din anii ’70 de spiritul Flower Power, de psihedelicul Woodstock sau de sofisticata provocare a rockului "sideral" (Pink Floyd, Emerson, Lake & Palmer, King Crimson) explică, după mine, torpoarea lor civică, atrofia spiritului critic, absenţa oricărei "revoluţii sexuale" şi, pe acest fundal castrator, incapacitatea generică de a interioriza, după ’89, exerciţiul drepturilor democratice. Generaţia MTV (a cărei emblemă rămîne piesa lui Dire Straits, "Money for Nothing", din 1984) a primit, la noi, doar trăsăturile tardiv-parodice ale "generaţiei PRO". Pe de altă parte, cei lipiţi acum de ceea ce a devenit, finalmente, MTV România nu posedă o suficientă priză existenţială asupra muzicilor pe care le consumă in vitro. Chiar dacă recuperează (pe YouTube) prestigioase arhive clasice - Led Zeppelin, Yes, Black Sabbath, Fleetwood Mac sau Deep Purple -, ei nu mai au cum să retrăiască mesajul lor politic, social sau filozofic. Sosiţi nu demult la Bucureşti, asemenea unor spectre vioaie, Rolling Stones au prezentat un concert unde numeroşi spectatori îşi ţineau de mînă copiii, transmiţîndu-le plăcerea muzicii de calitate, dar nu şi cauzele graţie cărora aceasta devine posibilă. Ce s-a pierdut, pierdut rămîne! Pesemne că descărcarea muzicii de pe iTunes e încă refuzată publicului nostru nu doar pentru că plătitorii pe card sînt rareori fiabili. Există şi o raţiune simbolică: unei pieţe rahitice i se asociază (din păcate) masa opacă a celor care n-au cum să perceapă creaţia muzicală ca pe o forţă a libertăţii, menită să ne facă mai subtili, mai rezistenţi şi mai autentici decît visam că putem fi...