Patriarhul

Premisa de la care pornim excursul nostru este aceea că civilizaţia nu este întotdeauna un exerciţiu superior de interioritate, chiar dacă ea, civilizaţia: "a ajutat bruta din noi să se descurce mai bine şi, pe deasupra, să-şi însuşească bunele maniere, chipurile" (pe de altă parte, minunat şi dumnezeiesc lucru, multe din lumea asta le înţelegem, acceptăm şi iubim tocmai din pricina atipismului, stîngăciei, risipirii, perplexităţii, vulnerabilităţii, limitelor, fragilităţii şi simplităţii lor). Şi aşa, gustul frivolităţii exhibîndu-se, nu o dată, civilizaţia "s-a dat la semnificaţii" cu atîta superbie, că ansamblul relaţiilor inter-umane riscă să se fractureze şi disemineze într-o "tipologie morfologică şi de consum aiuritoare" şi să se recuze limpezimea de gînd prin implementarea a tot felul de sofisme şi "căluşe ale conştiinţei". Salvarea vine din aceea că se poate încă suspenda, iată, timpul - lipsă a oricărei ţinte, timpul care "nu te mai face să gîndeşti, nici să pui întrebări" şi înlocui cu timpul-foc al reformării spirituale, timp de gîndire curăţat şi "împachetat" în voinţa lui Dumnezeu, în care să sălăşluiască pacienţa şi genuinul omului frumos. Acesta trebuie să fie impactul cu istoria al Patriarhului, "credo-ul lui sacerdotal şi uman" (...) Tocmai pentru că locul, timpul şi spaţiul Patriarhului ţin de "ponderea ideaţiei" şi de "înalta lor acoperire livrescă şi morală"; chiar dacă lumea Patriarhului este una mai degrabă legendară, a unui "imaginativ al spaţiilor albe", una a "riturilor şi rigorilor imemoriale". Vom converti, aşadar, condiţia de şef a Patriarhului în aceea de slujitor sub semnul jertfei şi iubirii, în aşa fel, el va să "transpună gloria din apanaj uman în capodopera maxima". Pentru că un nume, cu atît mai mult unul istoric, se zice, nu trebuie doar purtat cu cinste, ci şi transmis la fel mai departe. Pentru unele ca acestea, Patriarhul trebuie să fie figura impunătoare, înţeleaptă, aşezată, detaşată, senină, uşor profetică, deloc polemică, caritabilă, afabilă, legată de neamul său pînă la capătul vremii cu pecetea şi rostul credinţei. (Iar dacă credinţa trebuie să stea în toată vremea înlăuntrul sau măcar în proximitatea unei cauze, unui ideal, unui dor, unei bucurii, unei suferinţe, unei aşteptări, unei disperări, Patriarhul, în numele lui Dumnezeu, trebuie să triumfe şi să salveze, prin lucrarea sa; doar aşa, lumea va face o iubire din credinţă.) Să fie bun pînă la eminent teolog, umanist desăvîrşit, în stare să renunţe la privilegiul voluntarismului, iluziei şi libertăţii exterioare, să-şi ordoneze în aşa fel lucrarea şi viaţa, încît, în lumea pe care o slujeşte să nu rămînă greşeli care să nu mai poată fi uşor sau deloc îndreptate. Mai mult, trebuie să fie chip elitei şi geniu al stirpei. Tocmai pentru că acum, mai ales, dinamica vieţii - şi Biserica este (poate fi) imperativul vieţii - înseamnă şi o competiţie acerbă cu provocările şi duhul prea concupiscentei şi profund materialistei contemporaneităţi. Iar ca apologet, promotor şi propovăduitor al valorilor destinale de tip patrie, limbă, popor, sfinţenie, izbăvire, n-are a face cu ciclicitatea jocurilor de putere mundane, cu atît mai mult musai să se protejeze de pericolele şi avatarurile hazardului. Iar atîta vreme cît nu se fixează într-o "adoraţie totală", n-are nici a reverbera doar "formula umanităţii generice" şi doar de dragul paradoxurilor frumoase ale lumii, pe care şi domnia sa şi noi le dorim, şi de acum încolo, la fel de înţelegătoare şi tandre cu întrebările şi tăcerile la un loc; dacă vreţi, şi pentru faptul că ele, cuvintele: "au nevoie de atîta mîngîiere şi sinceritate netrucată, odată cu rostirea". Patriarhul este (şi) menit, consacrat, afierosit, cu rost simbolic, să fie pentru poporul şi Biserica sa semnul şi sensul moral, amintirea arhetipului, iar prin solitudine şi amplitudine un axis, o realitate, o prezenţă unică de expresie aristocratică şi vibraţie metafizică. Premise mai fericite Iar Prea Fericitul Patriarh Daniel, iată, pe cît de impetuos, pe atît de sfielnic şi de emoţionat la discursul de întronizare, este Arhiereul care, de la altitudinea şi în solitudinea domniei sale, pare să spună că acolo unde este introvertire sînt şi atîtea sentimente şi atîta iubire şi "foame de cauze" şi atîta curaj, că cine nu ştie cu cîtă jertfă şi zbucium se plăteşte de cei aleşi, dacă vreţi, gloria, nu merită darul solitudinii în comuniune (şi nici puterea de a uita că ai avut odată o viaţă personală). Şi, cu siguranţă, Patriarhul Daniel ştie că, în egală măsură cu drumul spre tine însuţi, este pretenţios şi anevoios drumul spre sufletele nedumeriţilor; mai mult, ştie că, dacă Biserica are nevoie de un chip socio-uman nou, asta nu înseamnă că proiectele mari, imperative, oportune, "stăruitoare, rugătoare" nu au nevoie, mai mult ca de orice, de plăpîndul, fragilul, uşor desuetul, aşezatul limbaj şi rost al rugăciunii (pentru ca, datorită ei, să ne putem transpune într-o actualitate pură, în care clipa de mirabil să fie totuna cu veşnicia). Pr. Iosif Zoica-Teiuş este consilier cultural la Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia.