Ortodoxia în 2008
2008 începe cu viscole româneşti şi telejurnale care transmit obişnuita doză de violenţă din zonele fierbinţi, cărora li se adaugă acum Pakistanul. Că 2007 nu a înlesnit ameliorarea coabitării dintre români e clar, din păcate, pentru oricine. Demoralizarea colectivă e certă şi, pentru moment, intratabilă. Trăim încă disparat, departe de binele comun. Autismul şi solitudinea par să fi contaminat elitele noastre, aşa risipite cum sînt. Speranţa se leagă încă de noul Patriarh, Prea Fericitul Daniel, care ar putea însănătoşi, odată cu Biserica, bolnava majoritate naţională. Ce poate face însă un singur om? Nu prea multe, mai cu seamă în actuala "lume ortodoxă", ale cărei date recente descurajează orice triumfalism. Ştim cu toţii că Ortodoxia ocupă locul de naştere al religiei creştine, Orientul Apropiat. "Dreapta credinţă" şi-a extras din proximitatea sursei atît forţa spirituală, cît şi strălucirea sacră, cel puţin pînă la 1453. De atunci, expansiunea islamică şi turcocraţia au sufocat gloria Bizanţului, transferîndu-i moştenirea spre Rusia şi Balcani. La începutul secolului XXI, situaţia minorităţilor creştine rămase totuşi în perimetrul originar al Evangheliei se degradează dramatic. Harta puterii simbolice a creştinismului răsăritean şi-a păstrat formal configuraţia din primul mileniu (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), însă realitatea de pe teren e jalnică. Pericolul dispariţiei ameninţă deopotrivă comunităţile de origine greco-bizantină şi pe acelea de rit armean, copt, sirian etc. La Ierusalim - centru iradiant - trăiesc doar cîteva mii de ortodocşi, în timp ce scaunul de Antiohia (deplasat la Damasc) numără mai mulţi credincioşi în diaspora americană decît "acasă". Dacă în anii 1920 existau încă vreo 300.000 de greci ortodocşi în Turcia, azi ei sînt de o sută de ori mai puţini. Patriarhia Ecumenică nu mai are dreptul de a-şi forma viitorii preoţi, iar cei deja hirotoniţi n-au voie să meargă pe stradă în sutană (cu excepţia lui Bartolomeu I). Asemenea precare împrejurări sînt oricum agravate sub tensiunea dintre Constantinopol (care controlează canonic teritorii greceşti precum Creta, Patmos sau Muntele Athos) şi Atena. Nici diaspora ortodoxă din Europa Occidentală, formată din cauza comunismului, nu e prea bine organizată, iar membrii ei îşi părăsesc treptat limba maternă, cum se întîmplă cu cei 200.000 de ortodocşi din Franţa sau cu fraţii lor din SUA, mai numeroşi. La o privire realistă, Moscova deţine poziţia obiectivă de lider al spaţiului ortodox. Aici rezidă toată problema. Pentru că nici ucranenii, românii, bulgarii sau sîrbii, ca să nu mai vorbim de greci sau de comunităţile de peste Atlantic, nu se acomodează cu ideea că "lumina" vine (tot) de la Răsărit, dintr-o CSI nereformată, incapabilă să-şi asume, pentru a depăşi, crimele totalitarismului roşu şi tot mai separată, prin tradiţie şi opţiune politică, de aria creştinismului euro-american. Chiar dacă statisticile situează Patriarhia rusă pe primul loc, ele nu reflectă interesul celorlalte naţiuni ortodoxe de a se integra în UE, pentru a surmonta marasmul postcomunist. În plus, Alexei al II-lea şade pe tron ca un papă pravoslavnic, aşteptînd ca toţi ceilalţi să i se închine. Nici o iniţiativă majoră, nici o deschidere ecumenică şi nici un dialog interortodox serios nu au pornit dinspre Moscova în ultimele două decenii. Cum să se reajusteze, pentru a se salva, o lume ortodoxă acefală, divizată pe naţionalisme ireductibile şi încremenită în fantasmele unui trecut revolut? Dacă adăugăm acestui peisaj fenomenul secularizării galopante, ne dăm seama că tînărul nostru Patriarh se confruntă cu un context istoric dintre cele mai puţin confortabile. Luaţi cazul societăţii româneşti. În 1990, "renaşterea ortodoxă" părea garantată. După 18 ani, ea se reduce la contraofensivă tactică, adaptare tehnologică şi nădejdea creştinească potrivit căreia omul poate fi mîntuit. Ne va aduce 2008 noi accente capabile să modifice tabloul mai curînd pesimist pe care vi l-am înfăţişat? Să dea Dumnezeu.
