Opţiuni
Avea încă o dată dreptate dl Andrei Pleşu atunci cînd critica, nu demult, incapacitatea noastră de a înţelege că "răul cel mai mic" nu e o specie a binelui. Ca să vin la obiect, voi spune că mă enervează insistenţa mediatică pe tema "intelectualilor intraţi în politică". Prin supralicitatea acestei expresii nefericite, "intelectualii" apar treptat ca nişte păsări exotice, băgate în colivii prea strîmte. În vreme ce nimeni nu mai aşteaptă mare lucru de la politicianul "obişnuit", lor li se cere să fie îngeri, să rezolve totul: corupţia şi incompetenţa, birocraţia şi jaful, dispreţul faţă de cetăţean şi povara subdezvoltării. Cum bieţii oameni nu posedă, evident, asemenea soluţii miraculoase, diverşii nemulţumiţi de adeziunea respectivă se întreabă, cu o falsă naivitate, plină de rea credinţă: atunci de ce au mai "intrat în politică"? Doar ca să ne demonstreze că sînt ca toţi ceilalţi? Ca să se căpătuiască? În realitate, e vorba de altceva: PDL a primit în rîndurile sale cîteva personalităţi publice situate peste media actualei clase politice. E o mişcare fără precedent. Nu ştiu dacă ea va influenţa actul guvernării sau dacă PSD şi PNL vor consimţi deschideri similare. Dar nu asta-i problema. Aş diagnostica problema în inhibiţia şi autoiluzionarea oamenilor de bună calitate faţă de res publica. Inhibiţia vine, la cei mai copţi, direct din comunism, unde supravieţuiau cu gura setată pe modul "şoptit". Cît despre autoiluzionare, ea transpare în tenacitatea cîtorva prejudecăţi elitiste, dramatic inactuale. Credem, împotriva tuturor evidenţelor, că avem vocaţia unei societăţi civilizate. E o utopie la care s-ar cuveni să renunţăm. Inteligenţa, bunul gust, caracterul, rafinamentul gîndirii, exprimarea elegantă, rigoarea logică şi delicateţea sufletească nu se pot cupla " şi cu atît mai puţin lupta cinstit " cu stupiditatea, prostul gust, lichelismul, gîndirea grosolană, rostirea agramată, lipsa argumentelor şi mitocănia. Cel puţin nu într-o convieţuire virtualizată pe net, unde orice părere este formal "echivalentă" cu oricare alta. Nu într-o lume unde puterea economico-financiară a fost capturată de figurile natural şi sistematic opuse oricărui proiect evolutiv. În practica noastră primitivă, imaginea cuiva poate fi făcută şi distrusă pe banii plătiţi mercenarilor din presă. Cînd acorzi unei ştiri 30 de secunde, manipularea e facilă, iar calomnia, diversiunea şi caricatura sînt la fel de "pasabile" ca şi lauda comandată sau manevra de sufocare a informaţiilor supărătoare. Televiziunea ţine simultan loc de gîndire personală, de opinie publică, de tribunal, gardă de corp şi spital psihiatric. Nu însă şi de viaţă politică. Sau de viaţă adevărată. Pentru o adevărată viaţă politică, oamenii de bună calitate trebuie să scape simultan de inhibiţie şi de iluzii. Să atace, să se combine, să relegitimeze ofensiv dreptul de a nu fi idiot. E timpul să nu mai sperăm că masele respectă de la sine "valoarea". În ochii lor, valoarea e ce li se prezintă ca atare. Nu sîntem obligaţi să ne aliniem la standardele "garantate" de dl Marean Vanghelie. Nu e teroare, nu e dictatură, e democraţie. Şi tocmai în numele democraţiei, trebuie să le spunem imbecililor pe nume. Ceea ce e insultă pe buzele oricărui agramat cocoţat excesiv devine bici profetic în mîna unui om superior, care înţelege că delicateţea se cuvine rezervată delicaţilor, nu brutelor agresive. Mai există, desigur, o cale aproape irezistibilă, mai ales pentru cei care " vindecaţi de atracţia "binelui comun" " îşi revendică propria viaţă, departe de forum. Biblia acestora ar putea fi, date fiind vremurile, genialul roman Il Gattopardo. Pilda prinţului Salina, care acceptă mezalianţa nepotului său, Don Tancredi, în vreme ce refuză să intre în parlamentul de parveniţi al Italiei unificate sub savoiarzi, este un imn al dispreţului suveran. Recitat în taina conştiinţei aristocrate, acest credo pluteşte peste valea mîrlăniei ca o acvilă solitară.
