''O religie nu este nimic mai mult decît un lucru'' <p>- <i>interviu cu Remi BRAGUE (II)</i> -

Islamul militant ne ameninţă şi ne provoacă să rescriem obiceiurile culturale, obligîndu-ne să alegem cenzura sau autocenzura datorită fricii faţă de mitralierele care s-ar putea întoarce spre noi. Cum poate reacţiona Europa în faţa unui astfel de pericol? Oare trebuie să menajăm susceptibilităţile islamului sau să ne apărăm cu forţă dreptul la libertatea de expresie, ca şi cînd de acesta ar fi depins destinul sufletului nostru? Distingem diferite semnificaţii ale cuvîntului "islam". Distingem o religie, dar şi o civilizaţie cu propria-i istorie. Îl utilizăm de asemenea pentru a desemna ansamblul celor care sînt de religie musulmană. Reacţiile violente ale anumitor musulmani în faţa caricaturilor lui Mahomed, apoi în momentul discursului din Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea nu sînt surprinzătoare. Ele nu au făcut altceva decît să reproducă conduita lui Mahomed. Acesta, conform Cărţii Sfinte a islamului, într-un verset fundamental pentru legislaţia islamică, este "exemplul frumos" (Coran, XXXIII, 21). Se spune în biografia lui Mahomed că acesta fusese obiectul glumelor anumitor poeţi. Poeţii erau atunci echivalentul jurnaliştilor, a celor care-şi scriu părerea. Mahomed ştia să-i ierte pe cei care l-au înfruntat cu armele în mîini. Dar pentru cei care puneau la îndoială misiunea sa profetică asemănător acestor poeţi, şi-a trimis oamenii de nădejde să-i omoare. În ceea ce priveşte islamul, aşa cum e văzut de musulmani, trebuie să ne conformăm aceloraşi reguli care de altfel au valoare pentru tot omul, oricine ar fi, şi, în particular, oricare i-ar fi religia. Fiecărui om în calitate de subiect al libertăţii şi al moralităţii, îi datorăm un infinit respect. Dar islamul ca religie nu poate fi respectat, nu mai mult decît oricare altă religie, filosofie, atitudine politică etc. Nu pentru că nu ar merita, ci pur şi simplu pentru că este imposibil: cum spune Kant, nu putem respecta decît persoanele, şi niciodată lucrurile. Or, o religie nu este nimic mai mult decît un lucru. Atunci nu văd de ce nu am avea dreptul de a supune islamul aceluiaşi gen de analiză istorico-critică precum în cazul celorlalte religii. Nu văd nici de ce ar avea dreptul de a se sustrage unei judecăţi morale ce priveşte celelalte religii. Şi încă trebuie să criticăm nu religia în general, ci detaliile precise ce privesc comportamentul lui Mahomed, al dogmei sau al legislaţiei islamice. Este modelul islamic o tentaţie pentru Biserica catolică, după cum spune Alain Besançon în Trois tentations dans l’Eglise? Islamul este pentru creştini o tentaţie particulară. Budismul, de exemplu, este cu totul diferit faţă de creştinism; s-a dezvoltat foarte departe de zonele geografice unde a apărut şi în afara oricărui contact cu gîndirea creştină. În schimb, islamul a apărut într-un mediu în care creştinismul era deja prezent. Istoricii cred din ce în ce mai mult de altfel că păgînismul arabilor de dinainte de islam a fost amplificat foarte mult de către musulmani. Aceştia ar fi proiectat în timpul lui Mahomed un cult de zei păgîni ("idoli") care dăduse deja mult înapoi în contact cu religiile monoteiste. Islamul trebuie să se fi format împotriva iudaismului şi creştinismului, ca o religie post-creştină. Este ştiut de către toată lumea că islamul refuză întruparea şi că nu vede în Iisus decît un simplu profet, al doilea după Mahomed ca importanţă. Dar trebuie să înţelegem că acest refuz se fondează pe un refuz logic anterior, acela al alianţei lui Dumnezeu cu oamenii. Este ideea fundamentală a Bibliei. Această alianţă este recunoscută de către iudaism fără reticenţă. Islamul este deci un post-biblism. Dacă Biserica catolică identifică tentaţia, îi va rezista fără nici o dificultate. Bisericile ortodoxe din Grecia şi din Balcani au reuşit să-şi menţină credinţa intactă în ciuda secolelor de dominaţie turcă. Copţii din Egipt şi diversele comunităţi ale Orientului Mijlociu au rezistat în mod eroic. Dacă aceste comunităţi dispar astăzi, acest lucru se întîmplă din cauza emigraţiei. Mi se pare că adevăratul pericol este interior - se formează deja chiar în interiorul creştinismului un fel de religie a lui Iisus care nu vede în acesta decît un om excepţional, un model, o importantă figură morală, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu. Cîţi dintre creştini înţeleg astăzi importanţa dogmei Trinităţii şi o mărturisesc? Acel Iisus, pur omenesc, îi seamănă foarte mult celui islamic. Dogmatica islamului este de asemenea un fel de colecţie de erezii împotriva cărora a trebuit să lupte Părinţii Bisericii: este docetista în ceea ce priveşte crucificarea (Iisus nu a fost cu adevărat crucificat, nu a murit cu adevărat); este marcionista în ceea ce priveşte Vechiul Testament şi de altfel şi Noul Testament, despre care se afirma că ar fi fost corupt; este arianista în cristologie. Cînd creştinismul cedează tentaţiei acestor erezii e sensibil faţă de cea islamică. Care este rolul creştinismului în constituirea identităţii europene? Este esenţial să formulăm bine întrebarea. De cele mai multe ori, enumerăm elemente constitutive, căutăm un fel de dozaj, într-o analiză spectrală a Europei. Enumerăm componente etnice: mediteraneene, germanice, slave, maghiare, baltice etc. Sau, mai mult, facem lista surselor culturale: grecii, Israelul, Roma, Evul Mediu, Renaşterea, Epoca luminilor etc. Astfel, le punem în concurenţă. Atunci e de ajuns ca cineva să insiste asupra elementului A, pentru ca altcineva să ceară să nu uităm de elementul B. Este un joc idiot şi ar fi mai bine dacă am ieşi din el. Înţelegînd că rolul cultural al creştinismului este dublu. Este pozitiv: fără creştinism, destule opere ar fi fost imposibile. Dar este de asemenea - aş spune eu - mai ales negativ. Creştinismul este singura religie care s-a mulţumit să fie o religie. Şi să nu aducă şi alte elemente pentru care raţiunea omenească nu are nevoie de revelaţie. În islam există o "medicină profetică" populară fondată pe declaraţiile lui Mahomed; există o mîncare iudaică fondată pe regulile casher-ului din Pentateuh. Există mai ales o lege iudaică, halakha, şi o lege musulmană, shari‘a care, în principiu, cuprind toate domeniile vieţii. Nu exista nimic de genul acesta în creştinism. Creştinii trebuie să-şi fi împrumutat deci cultura profană din alte surse. Ei sînt aceia care au salvat astfel moştenirea antică. au consemnat Ciprian VĂLCAN şi Alin TAT traducere de Andreea DEJAN