O lume nedreaptă

Visul prea omenesc nutrit de Cristian Bădiliţă este acela ca lumea să vorbească despre el. Vrea notorietate, celebritate, demnitate. Şcolit prin Franţa şi Spania, omul a practicat poligrafia, reuşind să tipărească o sumă de cărţi în cele mai diferite genuri (de la studiile patristice şi cele dedicate gnosticismului antic, pînă la poezie, jurnal sau eseu). Pînă spre 40 de ani, CB a tot căutat să rămînă în "Occident", numai că n-a izbutit să obţină acolo vreo poziţie academică serioasă. Aproape necunoscut în Hexagon, el a dus o existenţă publică intermitentă, bazată pe colocvii transalpine, fără ca o catedră la o mare universitate apuseană să-i legitimeze, definitiv, competenţele. Ar fi putut deveni un al doilea Ioan Petru Culianu sau un alt Victor Ieronim Stoichiţă. Pentru a satisface nişte ambiţii atît de exigente, ar fi trebuit să participe la toate concursurile menite să-i consolideze statutul. Un atare obiectiv a fost însă ratat. Evident, nimeni, cu excepţia lui însuşi, nu poartă vina acestui eşec profesional. Mult mai indulgente, în schimb, s-au dovedit mediile intelectuale din România, care i-au acordat maximă preţuire şi sprijin. Andrei Pleşu l-a selecţionat printre bursierii Colegiului "Noua Europă" şi l-a asistat decisiv în lăudabilul proiect de a coordona traducerea în româneşte a Septuagintei. Eu însumi am scris, chiar aici, un text super-elogios, care sublinia calităţile încă junelui Bădiliţă, insistînd pe nevoia societăţii noastre de a se reancora, prin erudiţia şi abnegaţia unor asemenea studioşi, în tradiţia pierdută a Europei secularizate. Editorii l-au răsfăţat, mai ales pe la Iaşi. Numeroşi exegeţi, recrutaţi cu precădere dintre colegii săi de generaţie, i-au dedicat analize pertinente, salutîndu-i prolificitatea. Din păcate, Cristian Bădiliţă nu ştie decît să muşte mîna care îl mîngîie. Familiaritatea cîştigată cu Părinţii Bisericii nu s-a transformat, pentru el, în principiu de combustie lăuntrică. Deşi ar fi fost normal să răspîndească în dereglata comunitate românească valorile Avvilor din Pateric, pe care i-a frecventat la sursă, CB preferă invectiva umorală, calomnia patetică şi puseul mizantrop. A transformat vocaţia unui Augustin răsăritean în destinul unui Tertulian de parodie, care vituperează urbi et orbi, fără strop de discernămînt. Insultă la grămadă, tot mai aproape de repertoriul birjarului, atît ţara de baştină, cît şi pe amărîţii de băştinaşi, prea rudimentari şi provinciali pentru a-i recunoaşte cum se cuvine meritele prisositoare. Bolnav, pesemne, de cel mai acut egocentrism, CB nu ştie să construiască şi nici să se asocieze. Îi ies doar trombele de noroi, acuzaţiile disproporţionate şi numerele, tot mai jalnice, de frustrare narcisică. Auzeam de ceva timp că îşi maltratează pretutindeni binefăcătorii şi că s-a certat cu toţi aliaţii naturali, care poartă culpa inexpiabilă de a fi realizat mai multe decît a reuşit el. Mai nou, pentru că trebuie să se întreţină cumva, personajul nostru şi-a găsit familia adoptivă în gazeta-fanion a vechii Securităţi. Din paginile acestei publicaţii abjecte, dl Bădiliţă continuă să-şi manifeste, cu o vehemenţă sticloasă, ura faţă de toţi contemporanii care, spre deosebire de el, au în CV nu doar cărţi, ci şi implicarea în funcţii publice. Teoria lui favorită e că oamenii precum H.-R. Patapievici ori semnatarul acestei pseudo-scrisori de adio participă fraudulos la viaţa cetăţii. În condiţii normale, doar el, Cristian Bădiliţă, ar fi trebuit să fie, bunăoară, secretar de stat, ambasador, consilier prezidenţial sau preşedinte al ICR. Pînă şi postul de la UNESCO, fir-ar să fie, a fost adjudecat de Nicolae Manolescu... E limpede că trăim într-o lume nedreaptă! Cu toate acestea, am o veste bună pentru dl Bădiliţă: va veni odată şi ziua cînd toţi maeştrii sau companionii de care s-a dezis - pentru a-şi sublinia măcar astfel unicitatea ingrată - vor părăsi viaţa pămîntească. Atunci, ajutat de o potenţială longevitate, dl Bădiliţă îşi va putea imagina, în sfîrşit, că le-a luat locul. Va fi însă prea tîrziu pentru a fi şi adevărat.