O confidenţă
Timpul trece şi pentru a ne îndrepta erorile, după ce ni le-a dezvăluit. Din fericire, inventarul meu se dovedeşte tot mai bogat. Cu fiecare an, pricep valoarea distanţei. E onest să nu-ţi ascunzi greşelile de îndată ce te-ai hotărît, cu argumente subiective sau obiective, să le tratezi ca atare. Îmi lipseşte ipocrizia de a mă referi, în acest context, la păcatele personale care se notează, desigur, altundeva. Gîndul mă poartă spre superstiţiile intelectuale din care ne hrănim scrisul, cu proiecţia sterilă a unei posterităţi oricum alterate de chimia, imprevizibilă, a generaţiilor următoare. Printre aceste superstiţii se numără şi cea a Iluminismului filtrat prin ceea ce aş numi " pentru a denunţa " sindromul paşoptist. Într-o definiţie cum se cuvine de lapidară, sindromul paşoptist cuprinde suma atitudinilor care presupun " ca dat inaccepabil " ignoranţa poporului şi " ca datorie " acţiunea pedagogică menită să o limiteze. Premisa e corectă, căci orice popor, luat ca masă de indivizi secţionată la mijloc, este realmente scufundat în neştiinţă. Profund incorectă este însă pretenţia că o asemenea stare de fapt ar putea fi corigibilă prin efortul "explicativ" şi (fatalmente) "moralizator" al unor figuri profetice, a căror vocaţie e tocmai aceea de a "lumina" gloatele. La acest punct, oricine mă poate întreba de ce refuz global modelul iluminist, deşi aş putea, mai simplu, să-l repudiez în nume personal. Îl refuz, căci persistenţa lui îi obligă pe oamenii superiori să-şi piardă vremea cu o iluzie deopotrivă lamentabilă şi contagioasă. Atunci cînd sindromul paşoptist e deja instalat " de vreme ce ajungi să trăieşti sub obsedanta lui dogoare misionară " libertatea ta e compromisă, judecata se suspendă, iar puterea ta de convingere e mai scăzută ca oricînd. Unica evoluţie posibilă în relaţia dintre popor şi cunoaştere măsoară creşterea, pe cale şcolară, a nivelului mediu de ignoranţă. Cu tot cu ambiguitatea corespunzătoare. Pentru că, odată ce se trezeşte mai instruit, poporul nu ajunge mai puţin ignorant în absolut, ci doar mai bine plasat într-o serie statistică. După ce am practicat felurite comparaţii intra-europene, cred că popoarele se pot doar civiliza şi că oricît ar progresa pe acest drum, ele rămîn, în fond, la fel de ignorante. Victimele sindromului paşoptist confundă, aşadar, civilizaţia şi cultura înaltă. Or, menirea unui creator " şi condiţia omului superior " n-au nimic în comun cu faptul că poporul nu mai scuipă pe stradă sau sfîrşeşte prin a descifra avantajele de a nu mînca direct cu mîinile. Creaţia veritabilă rămîne străină sau chiar ostilă faţă de perfidele accese "demofile" întîlnite la politicieni, demagogi sau dictatori. Găsim în ea diferenţa dintre muzician sau preot şi fachirul îmblînzitor de cobre. Muzica există, sublim, şi fără săli pline. Sacrificiul se săvîrşeşte, cu neclintită eficienţă, şi într-o biserică goală. E o imensă prostie să-ţi propui, prin scrisul tău, civilizarea celor în preajma cărora te afli. Aşa cum e stupid să crezi că, prin cărţile tale, vei aduce bruta de la onomatopee la alăută. Iată concluziile de etapă la care am ajuns în tentativa, acum asumată, de a evacua sindromul paşoptist nu atît din retorica mea, cît din miezul afectiv al gîndirii pe care mă sprijin. Să nu credeţi că am început să denigrez animalul colectiv căruia i-am dedicat obstinate, dar absurde visuri de ameliorare. Să transplantezi Occidentul în Orient nu e mai puţin naiv decît ambiţia de a democratiza Afghanistanul. Poporul are mai multă linişte şi o mai nobilă autenticitate dacă rămîne ignorant, fascinat de minciuni, ţintuit în stereotipuri şi basme. Civilizaţia va pogorî cîndva la el, odată cu legislaţia comunitară, cardul bancar, obişnuinţa informării online şi experienţa, fireşte amară, a prea multor alegeri dezamăgite. Între timp, e preferabil să ne apucăm în sfîrşit de scris. Pentru noi, adică pentru cei care ştiu " sau măcar intuiesc " ce am vrut să transmit prin rapida confidenţă de mai sus.
