O biserică provizorie: "Biserica din garaje"

În Dicţionarul explicativ al limbii române , găsim următoarea definiţie pentru "provizoriu": este ceva "care durează sau este destinat să dureze un timp limitat, după care urmează să fie înlocuit; temporar, vremelnic, nedefinitiv, tranzitoriu". Urmînd definiţia dicţionarului, bisericile provizorii sînt construcţii care durează sau sînt destinate să dureze un timp limitat, urmînd ca, după o vreme, să fie înlocuite de altele, care să răspundă necesităţilor cerute de cult şi de valorile estetice. Tema "bisericilor provizorii" este una de strictă actualitate: în Bucureşti, şi nu numai aici, improvizaţiile de spaţii ecleziale, inventivitatea pragmatică cea mai neaşteptată (şi cîteodată mai bizară), în această privinţă, au devenit un fenomen vizibil în peisajul urban şi în viaţa oraşului de după 1989. În al doilea rînd, ea implică o legătură foarte strînsă între "edificiul" eclezial şi un anume mod de reconstruire a vieţii religioase comunitare în condiţiile societăţii româneşti postcomuniste. A cerceta motivaţiile care determină apariţia unei astfel de biserici, a cerceta modul ei de realizare, actorii, beneficiarii, mijloacele, "modelele" acestei întreprinderi înseamnă a analiza agregarea unei noi comunităţi ecleziale - a unei "parohii" care, înainte de a fi stabilită administrativ, se construieşte în teren odată cu şi împrejurul bisericii provizorii. Biserica provizorie dă posibilitatea de a observa pe viu o situaţie exemplară: faptul că biserica este, întîi de toate, ecclesia, adunare, comunitate a credincioşilor pentru care biserica-edificiu e variantă construită, derivată într-un anume fel din realitatea celei dintîi. Şi, nu în ultimul rînd, tema "bisericilor provizorii" se leagă de profilul Bucureştiului modern, un oraş în care vechea structură parohială a slăbit pînă la dispariţie şi în care regimul comunist a construit întinse cartiere programatic lipsite de biserici. Timpul şi evenimentele istorice au cruţat un număr mic din monumentele religioase ale trecutului. Puţine edificii mai dăinuiesc, în adevăr, sub înfăţişarea lor originară; iar în cartiere, şi mai puţine. În asemenea condiţii, nu a întîrziat să apară un gen nou de arhitectură religioasă, uneori avînd un gen arhitectonic de "ordine rară": bisericile plasate în garaje sau în corturi de armată, construite din lemn sau din alte materiale uşoare care sînt aproape întotdeauna, din punct de vedere arhitectonic, reduse la "strictul necesar". Legat de acestea, a reînviat un gen vechi - cel al bisericii parohiale, unde oamenii se cunosc între ei. Nevoia de biserici s-a manifestat mai ales în cartierele de blocuri ale "oraşelor-dormitor": cartierele Berceni, Drumul Taberei, Titan. Bisericile din centru şi cele cruţate de evenimentele istorice nu puteau sluji decît unui număr restrîns de locuitori, iar celor din cartiere le venea greu să se deplaseze spre aceste biserici, chiar dacă unii, în virtutea unei inerţii sau obişnuinţe, încă o fac. Ca o casă de locuit. Situată în cartierul Berceni, în apropierea Leagănului de copii nr. 5, intrînd din bulevardul Contantin Brâncoveanu, pe strada Covasna, la nr. 23-25, se află Biserica Sf. Daniil Sihastrul sau, aşa cum e cunoscută în cartier, "Biserica din garaje". Nu este vorba de o casă folosită ca lăcaş de rugăciune, cum se întîmplă în multe părţi cînd se utilizează un edificiu civil în chip provizoriu, şi nici de o clădire care să fi slujit sau să slujească, în acelaşi timp, de biserică şi de locuinţă, sau mai rău, de garaj. Genul acesta de "monument" se leagă de numeroase elemente - cele mai multe de ordin exterior - de casă de locuit, în lipsa turlei care o personalizează şi îi dă valoare de biserică, şi prezintă, pe de altă parte, însuşirile esenţiale de plan, dispoziţie interioară şi înfăţişare generală specifice bisericilor. Construită în anul 2000 pentru nevoile spirituale ale locuitorilor din zonă, în urma unor donaţii făcute de două întreprinderi care construiesc garaje ("Progresul" şi "Granitul") şi cu fondurile strînse de la credincioşii din cartier (pentru ridicarea acoperişului), biserica a fost realizată în numai cîteva luni. "Monumentul" se înalţă în "careul" format de cîteva blocuri turn şi un bloc lamă, construite în anii ’70. Planul dreptunghiular 12 x 3 m, compus din două încăperi/garaje, este adaptat construcţiei celor două garaje; înălţimea este de 4 m fără turlă, cu pridvor acoperit. Elementul caracteristic este pridvorul sărăcăcios şi simplu, construit din lemn. Uşa este din metal, asemănătoare celor de la o magazie, baracă sau orice altă construcţie provizorie de şantier, încuiată cu lacăt. Există ferestre în ambele părţi laterale - cîte trei de fiecare parte -, aşa cum au fost prevăzute garajele. Biserica are înfăţişarea unei case de locuit, cu acoperiş în patru ape, învelit cu tablă şi avînd streaşina largă; la capetele coamei acoperişului s-a fixat cîte o cruce metalică. Peste naos (pronaosul nu există) se ridică turla pe plan pătrat, acoperită piramidal şi învelită cu tablă; chiar dacă la interior nu se simte prezenţa turlei, în exterior îţi dai seama că este vorba de o biserică. Nu există clopotniţă, clopotul fiind situat în podul bisericii, deasupra pridvorului. Cînd se spune că biserica e "Casa Domnului", nu se greşeşte, desigur. Însă aici ai o certitudine. Totul, afară şi înăuntru, arată ca "acasă": începînd cu persanele care acoperă pavimentul nefinisat la garajelor, pereţii decoraţi cu icoane înrămate aduse de preot sau donate de enoriaşi şi de alte biserici, încadrate de ştergare (veşnica obsesie a bisericilor bucureştene de cartier, fără pretenţii, postdecembriste), candele şi scaune înşiruite pe lîngă pereţi. La exterior, pe pereţii nezugrăviţi, sînt lipite cîte două cruci pe fiecare parte, făcute din carton. Din exterior, ca prezenţă în spaţiu, este "prietenoasă", lăsînd posibilitatea formării unui spaţiu public; interiorul este însă prea mic pentru nevoile spirituale ale unui cartier atît de mare: este prea scundă şi prea strîmtă. Hramul şi "beneficiarii". Cunoscută în cartier ca "biserica din garaje", ea are hramul Sf. Daniil Sihastrul, numindu-se astfel după hramul ei, Biserica Sf. Daniil Sihastrul. Iată cum argumentează preotul alegerea Sf. Daniil Sihastrul ca patron al bisericii: "Pentru că Sf. Daniil Sihastrul a fost un foarte bun învăţător şi un foarte bun păstor şi avem nevoie de o asemenea ocrotire şi de o asemenea povăţuire în zilele noastre. Şi el a avut ca fiu duhovnicesc pe Ştefan cel Mare care a fost iarăşi un model de creştin, un model de mirean şi un model de conducător, de data aceasta de parte mirenească, în treburile mireneşti ale vieţii... Din acest motiv am ales pe Sf. Daniil Sihastrul". Aşa cum e de aşteptat, credincioşii care frecventează biserica sînt din cartier şi, mai ales, din zona învecinată bisericii; însă sînt şi credincioşi care vin din alte zone, numărul celor care o frecventează în mod constant, după cît se pare, nu a crescut de la înfiinţarea ei, numai duminica şi de sărbătorile mari ea devenind neîncăpătoare. De fapt, beneficiarii lăcaşului nu sînt numai bătrînii care nu mai au putere să ia un autobuz pînă la cea mai apropiată biserică sau la cea "în care se simt bine": vin oameni de toate categoriile. Atmosfera este aceea dintr-o biserică de sat, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi unde preotul îşi permite să facă educaţie religioasă la sfîrşit de slujbă. Situaţia descrisă este asemănătoare cu cea petrecută în perioada emigraţiei ruse la Paris (Le chemin de ma vie. Les souvenirs du Mitropolite Euloge, apud Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului. Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 164). Şi în cazul acestor comunităţi, bisericile erau cel mai adesea din lemn; însă unii au considerat ingenios să gloseze "pe planul fatalmente bazilical al garajelor cu un singur loc", care fusese atît de frecvent la originea bisericilor emigraţiei. În legătură cu acestea, s-a considerat că, pentru refugiaţi, nu era nimic rău în a converti garajele în locuri de cult, pe care, oricum, le considerau provizorii. De altfel, se cunosc numai două exemple în regiunea pariziană: prima biserică a Acţiunii Creştine a Studenţilor Ruşi, închinată, ca şi biserica actuală, Prezentării Maicii Domnului la Templu, care se găsea în Boulv. Montparnasse nr. 10, şi biserica închinată Vălului ocrotitor al Maicii Domnului, aparţinînd Acţiunii Ortodoxe, în str. Lourmel nr. 77.