N. V. D.
Dacă facem retrospectiva interacţiunilor dintre Biserică şi Stat în anii postcomunişti, nu găsim decît zdrenţe. Pentru că nici unul dintre parteneri nu a trecut printr-o reformă de profunzime. Statul a păstrat administraţia moştenită din vechiul regim, peste care a pus o glazură de aquis. Biserica a rămas izolată de societatea civilă, de restul spaţiului ortodox şi de Europa. Bilanţul celor două universuri simbolice e jalnic prin stagnare, lipsă a viziunii primenitoare şi corupţie netratată. Şi totuşi Biserica şi Statul sînt, că ne place sau nu, forma instituţională a vieţii noastre comunitare. Sîntem fiinţe individuale - cu propria carieră, opţiuni personale, cercuri de prieteni şi interese de familie -, dar sîntem şi cetăţeni ai unui grup etnico-politic fasonat, în ultimul mileniu, sub autoritatea paradigmei bizantine. Nu ne putem decupa din acest cadru politico-spiritual fără a renunţa la genealogia care ne legitimează identitatea şi, prin urmare, pretenţia de a supravieţui. Cronicar singuratic, am urmărit relaţia pomenită în fiecare dintre episoadele vieţii noastre obşteşti de după 1989. Poate că am comis, adesea, păcatul de a cere prea mult, acolo unde nici Dumnezeu nu cere. Însă din excesul aşteptărilor mele nu a rezultat, sub nici o formă, "normalitatea" pe care o revendic. Biserica şi Statul au cocoloşit, fiecare, o tagmă care nu are dreptul de a se numi elită pentru că nu conduce printr-o veritabilă autoritate, ci numai prin inerţia poziţiei dobîndite. În ordinea politică, lucrurile s-au mai schimbat, mai frecvent decît actorii, dar s-au mişcat, penibil de lent, spre direcţia pe care ne-am dorit-o. În ordinea spirituală a comunităţii ecleziale au apărut, de asemenea, "noutăţi" mai curînd tehnice ("www.-ortodoxia"), decît teologice. Pe nici unul dintre planuri nu s-a produs totuşi o înnoire structurală, care să încheie ferm socotelile cu trecutul comunist şi să propună ceva solid, funcţional, incitant. Cu atîtea minciuni la activ, ambele "corpuri" au sucombat în septicemie, pierzîndu-şi imunitatea celulară. De cînd "au venit dosarele", scena publică a suportat cîteva revelaţii - incomplete - despre politicieni sau ierarhi colaboraţionişti. Culmea e că măcar o parte dintre politicienii astfel compromişi au ştiut să facă un pas înapoi. Nu şi ierarhii noştri, care s-au împleticit în explicaţii victimizante şi şi-au văzut de treabă, îndrăgostiţi de palat, limuzină sau de aurul liturgic în care speră să-şi "lămurească" destinul eshatologic. Uneori, realizînd cîtă intransigenţă demonstrez, cel puţin în aparenţă, mă suspectez de condiţie extra-românească, extra-ortodoxă, extra-terestră. Nu înţeleg cum putem confunda la nesfîrşit iertarea creştinească şi nesimţirea faţă de răul îmbrăcat în haine strălucitoare, de veşnică paradă. Îmi dau seama că am rămas definitiv traumatizat nu atît de comunismul ca atare - probă pe care Providenţa a trimis-o atîtor popoare -, cît de incapacitatea noastră sufletească de a condamna, pentru a nu repeta, crimele de genul delaţiunii, a deposedării arbitrare, a torturii, şantajului şi violenţei oficiale împotriva societăţii. Cred în continuare că tot ce-am pătimit în aceşti ultimi ani - răsturnarea valorilor, perpetuarea contraselecţiei, abolirea sau mistificarea meritelor, jaful nepedepsit şi abuzul de bune intenţii - provine din maltratarea vioaie, plină de chef, a memoriei celor care, spre deosebire de noi, au suferit, uneori pînă la moarte, pentru a nu-şi murdări iremediabil conştiinţele. Nu dorm bine, dar nu pentru că are de ce să mă caute DNA sau CNSAS, ci pentru că mi-e milă şi dor de "fraierii" care au băltit în sînge, la Universitate. Mi-e milă de moartea lui Vulcănescu şi Maniu, mi-e milă de toţi românii care şi-au cheltuit vieţile pentru ca noi să NU arătăm aşa cum arătăm, de sus pînă jos, la aproape două decenii de la implozia sistemului bolşevic. Sentimentul dominant al omului religios e acela că Dumnezeu ne vede. Iată de ce nu-mi potolesc patetismul.
