Mozaicuri
Nihilistă, raţionalistă sau dedicată absurdului, filozofia "modernă" se reazemă pe soclul melancolic al fragmentului. Pascal, Kierkegaard, Nietzsche, Cioran, Camus, Alain (şi mulţi alţii) au fost adversari conştienţi ai voinţei hegeliene de a topi lumea în scheme pretins exhaustive. Toţi simţeau că fragmentul rămîne cel mai avansat instrument al cunoaşterii. Aveau dreptate. Banchetul platonic e frugal. Poemele mitice şi tratatele mistice sau alchimice din afara Occidentului n-au fost niciodată dogmatice. Evangheliile s-au difuzat parţial, într-un cadru de ghirlande apocrife. Ideile Antichităţii au supravieţuit antologic. Suetoniu, Diogene Laertios şi patriarhul Fotie sînt, într-un fel, mistagogii cărţilor scăpate de flăcări. Există şi celălalt mal. Între Aristotel şi Diderot, trecînd prin scolastica medievală, mulţi au cedat ispitei totalizante şi mai apoi totalitare. Dar ce s-a ales de marile Sisteme? Întrebaţi-i pe micii hegelieni, în frunte cu Marx. În secolul XXI, reticenţa noastră faţă de Sistem mi se pare justificată, prudentă, plină de bun simţ. Nu doar pentru că Sistemul naşte violenţă distrugătoare, ci şi pentru că direcţia istoriei desfide literalmente cadrul nostru intelectual. Ca simbol romantic, templul ruinat obsedează civilizaţiile, întrucît fiecare generaţie a făcut, undeva, experienţa decadenţei. Victoria din Samotrake şi-a pierdut capul... Domus Aurea a devenit mormînt, gheenă şi carieră de marmură... Relicva e viitorul oricărei creaţii. Ea ne predă lecţia limitei şi practica umilităţii. Prefer linia întreruptă a gîndirii pulsatile, aforismul, eseul, ba chiar şi eşecul, întrucît el omagiază cel mai subtil spiritul artistocratic. Fragmentul degajă o vibrantă putere de evocare globală, în vreme ce ansamblurile "obiective" degradează imaginaţia şi strivesc imaginarul, ca unic refugiu al libertăţii. Dintre toate valorile constitutive, ţin cel mai mult la libertatea de a călători pe drumuri spirituale fără miză prestabilită. Mă bucură reprezentările perfectibile, tatonările misterului, concluziile suspendate. Fragmentul asumă o asemenea funcţie, aglutinînd în operă pateticul aport al hazardului. Oricare dintre artefactele noastre (materiale sau mentale) se desăvîrşeşte printr-un concurs de împrejurări arheologice: sensul creaţiei se concentrează, pur şi simplu, în soarta fizică a suportului său de transmitere. La urma urmelor, lucrarea omenească se consumă deplin doar sub zodia precară a posibilităţii. Nu există elan cognitiv fără darul lacunei şi orice metaforă ţine locul, umple un gol, maschează breşa unei angoase. Putem spune, aşadar, că modernitatea îşi anticipează neîncetat originea. Pentru prima dată, ea contopeşte finalitatea şi finalizarea. Propune depăşirea cronologiei, exaltînd suprapunerea genezei şi a sfîrşitului. Dacă definim creştinismul ca pe o religie a ieşirii din religie, modernitatea fragmentului nu este neapărat biblică. Ea denotă în schimb o certă gravitaţie cristocentrică. Iisus Christos se opune Doctorilor (care proclamă adevărul exclusiv) şi Fariseilor (care predică deplinătatea formală a ritului). Asemenea cuvîntului, flancat de vidul celor neexprimate, Mîntuitorul apare şi dispare, comunică în scurte parabole, citează sau prevesteşte, descriind, cu propriul trup, figura deopotrivă majoră şi firavă a Crucii. Textele neo-testamentare primesc adesea încheieri artificiale, obţinute ulterior. Ele încep brusc şi nu se sfîrşesc de la sine, ci prin lecturile succesive unde-şi află, de fapt, temeiul mereu deschis. De cîte ori evoc învăţătura islamică a Coranului "nefăcut de mînă", mă las copleşit de nedumerire. Îmi spun că Dumnezeu " Cel cu o sută de nume " nu ne poate trimite din cerul Său spiritual o revelaţie compactă, adică străină, prin chiar desăvîrşirea ei, de orice hermeneutică. Într-o logică similară, nu cred că altarul ideal trebuie să fie cubic, precum Kaaba. E mai multă apostazie potenţială în lenea de a primi totul de-a gata, decît în dialectica negativă a îndoielii.
