Mezinul interbelic
La sfîrşitul săptămînii trecute, Profesorul Virgil Cândea a fost chemat la Domnul Hristos, pe care l-a slujit o viaţă, cu mijloace maurine şi isihaste. Posesor a patru licenţe (Filosofie, Drept, Filologie şi Teologie), acest spornic erudit - şi patriot - a fost deopotrivă martorul şi victima unei epoci ostile. Nu l-am cunoscut amănunţit, adică nu l-am frecventat, nici în sala de curs, nici în casa bucureşteană, unde adunase o legendară colecţie bibliofilă. Am profitat însă de razele prezenţei sale intelectuale. Sub comunism, proximitatea unor Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae sau Virgil Cândea s-a dovedit salvatoare pentru formaţia celor de vîrsta mea. Stilul lor de a fi devenea principalul nostru aliat în tentativa, "subversivă", de a redescoperi Tradiţia. Prin simpla lor hărnicie livrescă, calitatea scrisului şi pertinenţa lor aristocratică, asemenea figuri admirabile transformau fantoma României de odinioară în cea mai vie dintre speranţe. Mezin al generaţiei interbelice, Virgil Cândea ar fi putut realiza performanţe la fel de eminente în studiile clasice, bizantine, sud-est europene sau medievale. A sondat adîncimea fiecăruia dintre aceste cîmpuri conexe, fără să se poată fixa. N-a găsit nicăieri liniştea, protecţia instituţională ori stabilitatea profesională de care marile înzestrări au nevoie, pentru a înflori. Şi asta pentru că opţiunile sale de fond se aflau în contradicţie obiectivă cu priorităţile ideologiei bolşevice. Dacă nu s-ar fi născut în 1927, ci cu vreo zece ani mai tîrziu, comuniştii l-ar fi anexat ca produs propriu. Numai că, la instalarea terorismului de stat, tînărul acela era deja cîştigat de partea "Rugului Aprins". Întrunea toate datele "reacţionarului" care trebuie azvîrlit în gulag, sub pretextul "reeducării". Pentru a evita necazurile "duşmanului de clasă", Virgil Cândea a comis sinuoase compromisuri. Din păcate, a fost repede claustrat într-un altfel de prizonierat: cel al pactizării cu o putere discreţionară, deşi capabilă să demonstreze sporadice flexibilităţi "tactice". Profesorul şi-a dobîndit "libertatea" de a călători. A putut cerceta marile biblioteci apusene, de unde a extras formidabile documente inedite. A devenit obişnuitul congreselor internaţionale, avînd "voie" - în schimbul unor voalate gesturi propagandistice - să abordeze teme (altminteri cenzurate) de spiritualitate şi mistică răsăriteană. Contractul s-a transcris în termenii unui schimb: caută ce vrei, descoperă manuscrise, dar produsele muncii tale vor deveni argumente "ştiinţifice", în favoarea "regimului"... Virgil Cândea ştia, probabil, că nimeni nu-l va concura în ambiţia de a reconstitui arhiva contribuţiilor româneşti la istoria universală. S-a angajat în acest gigantic proiect, sperînd pesemne că seriozitatea travaliului va copleşi adversităţile timpului. Sînt înclinat să cred că nu s-a înşelat. Compromisul său nu a fost sterilizant, precum în cazul unor Sadoveanu sau Camil Petrescu, ale căror ultime scrieri, comandate în anii "democraţiei populare", au purtat stigmatul ratării. Iar acum, cînd opera cărturarului s-a eliberat de balastul "contextului", presupun că ea se va bucura de o posteritate inatacabilă. Şantierul cantemirian, monografiile athonite, redescoperirea iconografiei melkite din aria patriarhiilor orientale (Antiohia, Alexandria, Ierusalim), Repertoriul general al bunurilor culturale externe ale poporului român (cu inventarul a peste 62.000 de piese), editarea versiunilor arabe ale cronicilor muntene sau formidabila sinteză Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie de creaţii româneşti şi de izvoare despre români în colecţii din străinătate sînt dovezi de pionierat, dar şi coloane "solomonice", pe care memoria culturii naţionale se va putea, oricînd, sprijini. În vreme ce România comunistă agonizează la curtea Uniunii Europene, România lui Virgil Cândea are în faţă veacuri de creaţie nestingherită. Sper ca Dumnezeu să-i ierte omului tot ce-i va răsplăti savantului abia plecat dintre noi.
