Memoria separației
Întrebat ce desparte Bisericile Ortodoxe de Biserica Romei, Patriarhul Athenagoras (1886-1972), marele interlocutor al Papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea, obișnuia să răspundă: Nimic mai puțin de nouă secole de separație! Istoria neînțelegerilor și a disputelor se menținuse oare cu atîta acuitate timp de aproape un mileniu sau distanța se instalase ca stare de fapt „normală“, ca un cadru invariabil al atîtor schimbări care nu au reușit nicidecum să o zdruncine? Întrebarea era adresată către sfîrșitul anilor ‘60, cînd ceva cu totul neobișnuit se petrecea în Occident: Conciliul Vatican II și, odată cu el, înnoirea relațiilor dintre cele două Biserici apostolice. Momentul inaugural a avut loc în 1964 la Ierusalim, unde succesorul Apostolului Petru, Papa Paul al VI-lea, venea ca pelerin la izvoarele credinței și-l cuprindea în prima îmbrățișare fraternă de după schisma din 1054 pe cel care, potrivit tradiției bizantine, îl reprezenta simbolic pe Apostolul Andrei: Patriarhul ecumenic Athenagoras. Vechea Romă și noua Romă (Constantinopolul) hotărîseră să abolească distanța creată de veacurile de separație și de excludere reciprocă. În orizontul deschis atunci, la Ierusalim, loc al fondării Bisericii lui Hristos, se înscrie ceea ce ne-am obișnuit deja să vedem și să comentăm cu prilejul vizitelor papale.
Mai puțin cunoscută este istoria pașilor care au precedat întîlnirea din 1964, fără să aibă impactul acesteia. De pildă, pe la sfîrșitul veacului al XIX-lea, Papa Leon al XIII-lea își trimitea un delegat apostolic la Constantinopol ca să poarte un mesaj de felicitare pentru noul Patriarh Ioachim, cel care, în 1902, avea să facă primul mare act ecumenic ortodox, adresîndu-se tuturor Bisericilor lui Hristos și invitîndu-le la conlucrare. În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, Patriarhia ecumenică a continuat să inspire în lumea creștină o dinamică federatoare și dialogală. Deși rezervată, situîndu-se încă în mentalitatea eclezială potrivit căreia orice demers către celelalte Biserici însemna o chemare la revenirea în „staulul Romei“, Biserica Catolică era totuși irigată de un interes din ce în ce mai vast pentru cunoașterea acelui Orient creștin lăsat la marginea istoriei. Nu întîmplător, în acea perioadă, Papa Benedict al XV-lea a fondat Institutul Pontifical Oriental și, treptat, „schismaticii“ răsăriteni urmau să fie redenumiți „ortodocși“. Punțile cele mai solide aveau să le construiască discret și entuziast, deși fără speranța unei rodiri iminente, benedictinii lui dom Lambert Beauduin, dominicanii reprezentați magistral de Yves Congar, asumpționiștii Institutului de Studii Bizantine de la Istanbul, București și Paris, iezuiții deveniți specialiști în liturghiile orientale și în patristică. Timpul unei profunde solidarități contemplative a Occidentului cu Orientul creștin scotea la iveală, după atîtea secole, o memorie comună, iar Orientul, aureolat de prestigiul originilor, apărea ca spațiu al speranței de reînnoire. Era cu totul altceva decît strategiile politico-diplomatice eșuate dramatic la Lyon în 1274 și la Ferrara-Florența în 1438-’39 sau „chemările la unitate“ din enciclica Ad Orientalis a lui Pius al IX-lea (1848), pentru că nu mai era vorba de a recupera o parte a creștinătății în favoarea alteia, ci de a o redescoperi în originalitatea sa ireductibilă. Se trecea, cu ajutorul celor care pregăteau terenul pentru Vatican II, de la instituție la fraternitate, de la putere la comuniune, de la neîncredere la speranță.
Istoria separației e plină de acuze și acte care nu fac cinste credinței creștine, dar care s-au sedimentat identitar, blocînd pînă acum o jumătate de veac aproape orice reflex de restaurare a normalității. Or, în pofida tuturor sincopelor prezentului, schimbarea uriașă la care sîntem martori constă în căderea zidurilor indiferenței și ale excluderii, pentru ca Bisericile să poată extrage din această contemporaneitate regăsită șansele unui parcurs nou, mai fidel promisiunii originare. Iată de ce nu e deloc banal ce se petrece în acest orizont: de la textele pentru Via crucis scrise de Patriarhul Bartolomeu pentru Ioan Paul al II-lea pînă la recentul radiojurnal în limba latină de la Vatican, inaugurat astfel: „Franciscus Dacoromaniam invisit“.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).
