Lingurița, ultima redută

Publicat în Dilema Veche nr. 837 din 5 - 11 martie 2020
Lingurița, ultima redută jpeg

Secularizarea împreună cu epidemia de gripă chineză (trei cazuri în România deocamdată) care a trezit-o din amorțeală au atras în capcana schizofreniei mediatice cuminecarea creștinilor. Persoane a căror afiliere religioasă nu este identificabilă au cerut adaptarea cultului euharistic la măsurile de precauție antiepidemică. Prin comunicate oficiale, unele administrații eparhiale, atît ortodoxe, cît și catolice, au răspuns acestor cereri, cea bucureșteană consimțind iconomic adaptări rituale la aceste condiții și o evlavie profilactică pentru cei suspecți de gripă, adică prin expedientul radiofonic/televizat al liturghiei, altele însă au ridicat semne de întrebare asupra legitimității acestor pogorăminte.

Cu toate acestea, secularizarea nu este un dușman exterior, ci virusul intim al vieții religioase. Așa cum, pentru Mircea Eliade, desacralizarea universului material produsă în societățile occidentale era înscrisă în genomul cultural al acestora, secularizarea se naște din mijlocul societății creștine. Atîta timp cît Biserica și societatea premodernă se suprapuneau aproape perfect, tot ceea ce ținea de sfera Bisericii (ritual, norme de comportament, viață spirituală) era integrat vieții cotidiene a omului și corpului social. Abia definirea a două corpuri întîi distincte, apoi divergente, societatea politică și societatea Bisericii, a permis despărțirea statului de Biserică, fenomen identificat și ca secularizare. Numai că acest proces ideologic a introdus o schizoidie socială, același individ fiind și membru al corpului politic, și membru al corpului eclezial. Încercarea de a combate secularizarea, care trimitea Biserica în afara sferei publice, s-a transformat în tentația membrilor nominali ai Bisericii de a armoniza exigențele celor două corpuri, sacrificînd, prin atenuare, exigențele corpului mai puțin constrîngător (cel bisericesc) în fața celor ale corpului mai constrîngător (cel politic). Această secularizare, numită în Occident și aggiornamento, dar observabilă și în Răsăritul ortodox, a însemnat adaptarea normelor Bisericii la normele corpului politic, cu scopul de a fi reintegrată în corpul politic și a stinge criza inițială a despărțirii celor două corpuri. Corpul politic dezvoltase un set de norme și valori pe care le-a prezentat ca fiind universale, în timp ce normele Bisericii au devenit particulare celor care se socotesc membri ai Bisericii.

Evoluția secularizării a dus pe de o parte la cvasi-desființarea (sau muzeificarea) unor instituții în mod tradițional numite Biserici naționale (cu precădere protestante), pe de altă parte la formarea unor minorități cu sistem propriu de norme care-și negociază dur libertatea individuală și comunitară cu corpul apărător al normei universale. Este astăzi mai vizibilă această negociere în cazul comunităților musulmane din Occident. Tema a devenit piatra de încercare a societăților occidentale: cum se armonizează normele antagonice ale corpurile majoritar-universale și minoritar-comunitare? Ce drepturi au majoritățile universaliste de apărat încît să suprime libertăți de acțiune și organizare ale minorităților cu opțiuni moral-filosofice diferite?

În acest punct de maximă divergență normativă, între cele două corpuri a izbucnit bătălia pentru împărtășanie, iar însăși apariția ei este semnul unei confuzii și al unei iluzii. Confuzia constă în amalgamarea normelor majoritar-universaliste (bazate pe ideologia materialist-progresistă) cu cele minoritar-comunitare. Cele două sisteme normative nu pot intra într-un schimb rațional de idei, fiindcă nu există un set de premise comune care să permită o discuție în același plan conceptual. Dezbaterea despre vălul islamic în Franța a pus în lumină acest blocaj, întrucît non-musulmanii nu se pot pronunța dacă vălul este în mod legitim folosit din punct de vedere al tradiției musulmane, ci numai dacă purtarea lui în mod public lezează vreun interes al majorității. În general, cînd se petrece confuzia planurilor, păgubită iese minoritatea.

Iluzia ține de reprezentarea că ar exista o majoritate creștină în România. Mai religioasă, comparativ cu alte societăți europene, societatea românească este în plină schimbare de model social. Creștinismul tradițional, legat de locuirea rurală sau în cartiere semirurale la oraș, dispare odată cu aceste forme de locuire, în locul lui apărînd o nouă formă de angajament personal în credință, care este minoritar, dar presupune un nivel de conștientizare mult mai mare a actului de credință. În același timp trebuie amintit că, în materie religioasă, norma nu se stabilește prin dezbatere, ci este dată de o practică cu atestare veche, cu minimă acceptabilitate a variațiunilor.

Prinsă în forfecarea între confuzie și iluzie, comunicarea publică a episcopatului creștin este condamnată la eșec. Dacă vine în întîmpinarea normelor majoritar-universaliste se lovește de refuzul nucleului dur al propriului corp, dacă se exprimă public în setul de valori al propriului corp, mesajul său intră în coliziune directă cu valorile majoritar-universaliste, pe care mass-media le reprezintă. Bătălia pentru împărtășanie, cea mai recentă confruntare publică a episcopatului creștin, dezvăluie că nu mai exista un plan de discuție comun celor două corpuri. Secularizarea este un proces care s-a introdus insidios din momentul în care creștinismul a formulat iluzia că poate reprezenta setul de norme ale corpului politic.

În primele secole ale Bisericii, împărtășania (înțeleasă atît ca materie, cît și ca ritual) reprezenta actul discret și intim al unei minorități strict segregate de corpul social. Astfel, celebrantul (episcop, adică supraveghetor-îndrumător al unei comunități, sau preotul-presbiter, adică o persoană respectată datorită vîrstei) chema grupul de credincioși la actul suprem de rememorare a Dumnezeului-Om prin repetarea gestului Său de rupere a pîinii și împărtășire a potirului de vin. Prin acest ritual, grupul de credincioși intra în comuniune, devenind fiecare dintre ei parte a întregului frînt ritualic, reconstituind un trup mistic format chiar din ei. Credincioșii își deveneau astfel mai apropiați decît o familie, mai intimi decît un cuplu, întrucît identificîndu‑se cu Cel din care se împărtășeau se identificau unul cu altul. Această privire asupra Împărtășaniei, deși conservată în tratate teologice, a fost tot mai puțin asumată de masele convertite ale Imperiului Roman sau ale statelor medievale. De aceea a apărut măsura protejării împărtășaniei prin reglementări restrictive (îndepărtările sau canonisirile) pînă cînd aceste măsuri excepționale au dus la o nouă reglementare canonică ce a despărțit împărtășania de liturghie. Prin amploare și performanță estetică, liturghia imperială (slujită în bazilici de către un episcop, de aceea numită de tip catedral) a devenit în sine marcă a creștinismului. În dezvoltarea ei de-a lungul secolelor s‑a distins întîi între liturghia cuvîntului (lectura din Evanghelii, Epistole și tîlcuirea lor), care se adresează și celor care nu se împărtășesc, fie nebotezați, fie îndepărtați pedagogic de împărtășanie, și liturghia euharistică, la care în secolele IV-VI nu aveau voie să asiste decît cei care se împărtășeau. Ulterior s-a creat o distincție între împărtășirea clerului, la fiecare liturghie celebrată, și împărtășirea laicilor, cu o frecvență variabilă, care a ajuns în ultima fază la patru ocazii pe an (în posturi). De asemenea, împărtășania a fost legată de exercițiul penitențial al spovedaniei și deci de ritmul canonisirilor. Aceste aggiornări, circumstanțial oportune, numite de G. Florovsky pseudomorfoze, au fost posibile din cauza mecanismului de secularizare, inițial de adaptare la norme și valori ale corpului social din dorința unificării.

Abia criza acestui creștinism socializat permite conștientizarea contradicțiilor interne apărute pe parcurs: separarea liturghiei de împărtășanie, juridizarea împărtășaniei ca trofeu al celor evlavioși, accentul pe participarea copiilor în detrimentul adulților, crearea mai multor categorii de împărtășiți (cler/mireni, înainte/după/în afara liturghiei). Fără să protesteze clerul, laicii au învestit împărtășania cu un rol apotropaic. „Slăbirea în credință“ sau chiar devierea sensului mistic primordial e un fenomen pe care această pseudomorfoză l-a indus. Faptul că lingurița liturgică apare tîrziu în ritul bizantin (secolul al XII-lea), în timp ce înainte se practica împărtășania credincioșilor în mînă, este un indicator al acestei secularizări și pierderi de substanță teologică. În actuala polemică, lingurița, un accesoriu liturgic tîrziu și neesențial, devine simbol al unei bătălii de ariergardă cu avansul agresiv al secularismului. Dar și acest tip de omologare a unei tradiții formate tîrziu cu Tradiția s-a mai repetat. Singurul mod de ieși din capcana fastidioaselor reconstituiri istorice este asumarea teologică a fiecărui gest ritual. Cu atît mai mult o dezbatere în planul de valori al corpului politic asupra unei norme rituale interne unei comunități de credință este condamnată la irelevanță și ricoșează înapoi ca batjocură. Dar bătăliile care se cîștigă sînt cele care se dau, iar acum e rîndul linguriței. Fiecărui credincios îi revine libertatea și răspunderea de a se raporta la împărtășanie, sub îndrumarea duhovnicului său, după propria conștiință. În acest ceas al istoriei, tîrziu sau nu, creștinii se văd somați să renunțe la iluzia relevanței sociale a credinței lor. În schimb, cîștigă șansa să afirme că valorile și credința lor nu se negociază, ci se mărturisesc din dragoste față de Cel răstignit pe cruce.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Cum va fi vremea în ultima lună de iarnă. Care e recordul de ger năprasnic în România
Temperaturi foarte scăzute sau maxime termice neobişnuite s-au consemnat, de-a lungul timpului, în luna februarie. Recordul de ger a fost bătut la data de 10 februarie 1929, când la Vf.Omu s-au înregistrat minus 38 grade Celsius.
image
Patru lucruri în care se măsoară cu adevărat fericirea. Ce spune un profesor de la Harvard
Dr. Sanjiv Chopra, profesor la Harvard, a explicat de ce 20 de milioane de dolari câștigați la loto nu te fac fericit pe termen lung și care ar fi cele cinci lucruri care ar ajuta cu adevărat pentru a obține această stare.
image
Şi-a ucis cea mai bună prietenă din dorinţa de a fi mamă. Cele două femei se cunoscuseră la biserică
Crima haluncinantă, comisă de o femeie din Texas a uimit o lume întreagă. Aceasta şi-a omorât cu sânge rece cea mai bună prietenă, pe care o cunoştea de mai bine de un deceniu. Totul pentru a-i fura copilul.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.