Leviathan

Şarpele de Mare este o bestie tenace, de vreme ce bîntuie, milenar, imaginarul colectiv. Precizez pe dată că nu orice element imaginar e de domeniul fantasticului şi omagiez memoria sutelor de marinari & criptozoologi care şi-au dedicat capacitatea persuasivă pentru a convinge succesive generaţii de sceptici că Animalul există. Cu sau fără mărturiile lor, Leviathanul rămîne un bun exemplu de închipuire plauzibilă, în biografia căruia se combină nepieritoarea funcţie simbolică şi o lungă serie de supoziţii ştiinţifice, menite să-i fixeze diferenţa specifică. Frecvenţa cu care feluriţii farsori, mincinoşi, halucinaţi sau doar ziarişti şmecheri au intervenit în cronica atestărilor leviathanice este, din fericire, tocmai mirodenia care face întreaga lor istorie încă mai savuroasă. Orişicum, descrierile presupuşilor martori oculari au puncte comune greu de explicat în afara adevărului însuşi. Iar bursa umorilor epocale a echilibrat, pe ansamblu, tensiunea dintre susţinătorii şi detractorii acestei arătări intermitente, care se încăpăţînează să trăiască. Leviathan (cu toate poreclele sale, de la Caddy pînă la Nessie) face obiectul unei sinteze scrise, pe tonul unui reportaj alert, de către francezul Richard D. Nolane, a cărui carte - Monştri din lacuri şi oceane - a fost editată acum doi ani (la Humanitas), în traducerea Marianei Neţ. Sincer să fiu, am cumpărat-o pentru copii, însă m-am trezit citind-o fără întrerupere, ca şi cum cuprinsul ei (decupaje, documente, date pozitive şi mult umor) mi-ar fi redat ingeniozitatea unui teen-ager pornit spre cunoaşterea Naturii... În fond, Şarpele de Mare nu ne sperie fundamental nu atît pentru că, din fotoliu, îi putem oricînd nega realitatea, cît pentru că Leviathanul biblic (din care decurg toate versiunile ulterioare) operează ca un apologet al divinităţii. El e încarnarea unei doxologii teratologice: balaur ce se închină Domnului, Şarpele acesta abisal e făcut numai pentru a celebra, prin zbaterea sa terifiantă, măreţia supraumană a Creaţiei. Bănuit de origini preistorice, el e mai mult decît o bizarerie potenţial agresivă, care - ieşită din scara normalităţii şi din limitele raţiunii - poate strivi o corabie ca pe o cutie de chibrituri. Nu seamănă, de pildă, cu Moby Dick, dalbul adversar al căpitanului Ahab... Asemenea Şarpelui de Aramă, pe care Moise e pus să-l ridice pe crucea în T din inima deşertului, Şarpele de Mare încapsulează ambiguitatea dintre jertfă şi redempţiune. El "moare" uşor - lovit de carena vasului sau doar de uitarea celor necredincioşi - dar "învie" ciclic, lăsîndu-se întrezărit, precum paradisul. În colcăiala gnosticismului elenistic, ofiţii se prosternau dinaintea Şarpelui rotitor, acceptîndu-l nu doar ca mesager celest, ci, de-a dreptul, ca respectabilă emblemă a dumnezeirii! Nu vom uita, fireşte (dacă tot vorbim despre Rai), faptul că diavolul adamic, Marele Ispititor, a luat şi el forma şarpelui. Numai că acela era şarpele tîrîtor, lighioana de uscat, fără comună măsură cu Şarpele de Mare, cel mărit de frică şi cutremur, aidoma înţelepciunii căutătoare de Dumnezeu. Rudă a caşalotului în vintrele căruia s-a "luminat" Iona, Leviathan nu poate fi găsit pentru că el sau, mai exact, supunerea lui prin absenţă ne oferă garanţia ordinii cosmice. Îl ştim acolo, inuman, dar îl şi vrem acolo, în adîncimea insondabilă a straturilor pe care nu le înţelegem, deşi am putea, deşi ar merita. Pleziozaur fosil, rechin-balenă, cetaceu gigantic ori cefalopod colosal, prea puţin importă. S-au studiat cadavre eşuate care, ca toate vietăţile marine ajunse la ţărm, se veştejesc şi se contractă pînă la irecognoscibil. S-au făcut desene stîngace, fotografii neclare, s-au prestat jurăminte în tribunale special constituite... Ceva-ceva o fi adevărat din masa ipotezelor după care continuăm să alergăm, cu amuzament intrigat. Însă ceea ce contează realmente e doar falsa noastră vînătoare de monştri, care ne întreţine temeritatea unui rest inocent.