<i>Înfumurarea omului de a fi stăpînul propriului destin, ce iluzie tragică!</i>
Avînd în vedere faptul că România trăieşte, după epoca comunistă, experienţa unei democraţii tinere, cititorii ar fi interesaţi să afle dacă - în viziunea dumneavoastră -, o democraţie autentică ar putea coexista armonios cu un sistem de valori relativist? România este o ţară care ajunge la democraţie după ani îndelungaţi de regim neliberal, totalitar, precum cel comunist - regim definit, printre alte caracteristici, de una particulară: negarea religiei şi a oricărui rol al acesteia în societate. Ştim cu toţii că există numeroase aspecte inerente care contribuie la definirea unei ţări ca fiind democratică: nu numai alegeri sau Parlament libere, ci şi moduri specifice de convieţuire, coduri legislative, tribunale, curţi constituţionale independente, existenţa instituţiilor cu caracter civil, precum societatea civilă - diferită de cea politică, presă liberă, asociaţii, universităţi etc. Democraţia reprezintă atît un complex de instituţii, cît şi un complex de obiceiuri şi tradiţii care se reînnoieşte în mod continuu. Cred că, în acest sens, România este pe calea cea bună. Găsesc riscantă ideea - răspîndită în rîndul multor politicieni - conform căreia democraţia reprezintă chipul instituţional al relativismului moral! O democraţie relativă este goală de semnificaţie. Libertatea şi democraţia sînt inseparabile, întrucît valorile democratice constituie un mijloc pentru a crea, a garanta libertatea autentică a persoanei. Căci, în viziunea mea, filosofia relativistă este incompatibilă cu conceptul de democraţie. Întrucît, conform filosofiei relativiste, toate stilurile de viaţă, toate culturile, toate civilizaţiile au aceeaşi valoare, aceeaşi demnitate, neputînd, în consecinţă, fi supuse unei evaluări, neputînd fi considerate unele superioare celorlalte. Un stat absolut neutral şi laic nu poate exista. Întrucît statul impune garantarea unei siguranţe, interzice sau dă dreptul la uzul armelor, interzice drogurile, practicarea prostituţiei... Nu poate exista o atitudine complet neutră în legătură cu anumite convingeri morale sau etice. De-a lungul acestui itinerar relativistic, valori democratice - precum libertatea, egalitatea, toleranţa, respectul - devin relative, neputînd avea forţa de a susţine un sistem şi un regim democratic. Întrucît se poate vorbi de o identitate a valorilor democratice cu cele intrinseci tradiţiei creştine, multe dintre aceste valori - precum demnitatea persoanei, egalitatea, paritatea de drepturi dintre bărbat şi femeie - sînt concepte care aparţin tradiţiei creştine. De unde îşi are sorgintea conceptul de demnitate a persoanei? Nu din tradiţia greacă, nici din cea romană ci, în mod indiscutabil, din religia iudaică şi cea creştină. Lansaţi recent următorul interogativ: "Pînă cînd poate fi exilată religia în sfera privată, alungînd-o din viaţa politică în cuşca subiectivităţii?". În acest sens, cum vedeţi raportul dintre religie şi politică, subiect fierbinte în Italia? Aceasta este o temă care a ieşit la iveală cu vehemenţă în special în ultimii ani, întrucît Europa s-a văzut nevoită a se confrunta cu fenomenul fundamentalismului islamic, care nu face nici o deosebire între religie şi politică. În cursul ultimelor decenii, ca urmare şi a unui anumit context - iniţiat de iluminism şi Revoluţia franceză -, în Bătrînul Continent s-a considerat că surghiunirea religiei în sfera privată ar putea constitui un mod eficient de a evita conflictele de ordin religios. Este vorba de procesul, definit de cardinalul Ratzinger: "ghetoul subiectivităţii". S-a crezut că se putea astfel elimina orice obstacol din calea dialogului dintre persoane. Însă, s-a omis faptul că, prin însăşi ghetoizarea religiei, aceasta era împiedicată nu numai să joace un rol de nutrire, de inspirare a vieţii publice şi politice, dar şi de a alimenta tocmai valorile de bază ale democraţiei mai sus-amintite. Căci, precum am reliefat anterior, valorile democratice europene au o bază preponderent religioasă şi creştină. În consecinţă, prin alungarea, negarea rădăcinilor creştine - aşa cum s-a făcut în cazul Constituţiei Europene -, se renunţă, în mod automat, şi la legătura intrinsecă dintre caracterul religios şi sistemul de libertate şi democraţie al Europei. În acest sens, aş remarca o diferenţă majoră între America şi Europa: Noul Continent a luat naştere în mod diferit faţă de cel vechi, are o cu totul o altă istorie. În timp ce istoria Europei se afla sub semnul războiului religiilor, al uniunii tronului cu altarul, al unor state naţionale, precum Franţa şi Italia, care au luptat împotriva Bisericii Catolice, America, în schimb, este definită de tradiţia unei religii civile - bază atît a Constituţiei, cît şi a Declaraţiei de Independenţă Americane -, aspect menit a conferi mai multă forţă instituţiilor liberal-democratice din Statele Unite. Europa, refuzînd să se mai inspire din tradiţiile şi din istoria sa, riscă, în consecinţă, "devitalizarea", printr-o criză identitară. Iar această diluare identitară o expune tocmai la acel conflict al civilizaţiilor pe care doreşte atît de mult să-l evite. Deci, în acest sens, relativismul reprezintă o boală caracteristică Bătrînului Continent. Iar acestui fenomen de declin şi lipsei de încredere în identitatea europeană li se asociază fenomenul renaşterii religioase a islamului. Consider că este nevoie de o alianţă între credincioşii creştini şi laici pentru a reafirma şi apăra identitatea noastră occidentală, democratică şi liberală. În această Europă palidă, şovăielnică, rătăcită, înfricoşată, aflată sub ameninţarea terorismului şi a fundamentalismului de matrice islamică, a reafirma cine sîntem este primul pas pentru a ne putea apăra. Mă refer la un concept de identitate înţeleasă nu ca o barieră sau o ameninţare, ci ca acel bagaj de valori şi tradiţii care ne definesc şi ne diferenţiază de alţii: identitatea pe care noi europenii o avem în comun, indiferent de faptul dacă avem religii diferite, dacă sîntem laici sau credincioşi. Identitate bazată pe principiile libertăţii, egalităţii, democraţiei, valori înscrise în genele noastre culturale, în însuşi pantheonul nostru cultural. Întrucît, dacă criza morală şi spirituală a Europei continuă să se agraveze, viitorul continentului va fi în pericol. Aţi editat anul trecut "Manifestul pentru Occident", în care pledaţi cu înfocare în favoarea salvgardării identităţii, a tradiţiei, culturii, a valorilor occidentale ca o premisă esenţială a luptei împotriva oricărei forme de fundamentalism. Asumînd această poziţie, după un trecut anticlerical, v-aţi simţit "marginalizat", desuet în lumea politică apuseană? Mă refer, în acest sens, şi la "cazul Buttiglione"... Cultura politică de stînga - trebuie să admit acest lucru - denotă o anume surzenie în legătură cu apărarea valorilor civilizaţiei europene şi occidentale. Există o atitudine laicistă, un comportament antireligios care derivă din faptul că o mare parte din această cultură de stînga îşi are obîrşia în comunism. Deşi sînt dezamăgit, înţeleg însă raţiunile stîngii, ale surzeniei acesteia. Mărturisesc faptul că m-am aşteptat la o altă atitudine din partea partidelor de dreapta italiene, mă refer în special la cele democrat-creştine. În sensul că m-aş fi aşteptat ca acestea să se erijeze tocmai în avocaţii valorilor creştin-democrate. Întrucît - mă întreb - ce sens are să se definească cineva ca fiind "conservator", din moment ce nu se implică în păstrarea părţii celei mai importante a tradiţiei noastre: cea creştină? Găsesc îngrijorător faptul că în Europa se condamnă un politician pentru faptul de a-şi fi exprimat convingerile sale morale creştine în legătură cu homosexualitatea, precizînd însă faptul că respectă legea publică. În materie de raporturi interreligioase şi interculturale, constat că lucrurile se precipită în ultima vreme. Reacţiile violente care s-au manifestat împotriva Papei reliefează faptul că din ce în ce mai mulţi cetăţeni sînt implicaţi. Sper ca partidele de dreapta europene să priceapă mai bine şi în mod profund miza care este în joc astăzi în Europa. Aş dori să exprim o perplexitate... Venind dintr-o ţară ex-comunistă, mă întreb cum de comunismul poate avea încă atîta priză în Italia? Comunismul în Italia a reprezentat multe lucruri. Şi, mai ales, o mare tentativă: substituirea religiei tradiţionale a Europei cu una laicistă. Cînd spun "laicist", desigur nu mă refer la conceptul de "laic": faptul de a fi dispus să evaluezi diferite opţiuni şi să accepţi diferenţa, ci la faptul de fi dogmatic, de a dori să substitui o religie - îndeosebi cea creştină! - cu valorile raţiunii, ale ştiinţei, progresului, ale gîndirii libere... În acest sens, comunismul reprezintă moştenitorul pervers al iluminismului francez. Cu alte cuvinte, se dorea, cum spuneau francezii: "écraser lâinfame" - "stîrpirea mişelului": nu numai Biserica, ci religia însăşi. Animaţi fiind de convingerea că, prin această acţiune, s-ar putea crea premisele emancipării omului, care ar deveni astfel stăpîn absolut al sorţii sale. Numeroase probleme istorice actuale, precum fundamentalismul islamic, ca şi toate problemele care ţin de bioetică au determinat omul occidental să înţeleagă faptul că înfumurarea de a fi stăpînul propriului destin nu reprezintă decît o iluzie tragică... Roma
