La vîrf şi la bază
N-am fost niciodată de acord cu generalizarea pripită a incidentelor generate de fanatism. Dacă un cimitir evreiesc din Franţa e profanat, nu poţi conchide că francezii acceptă - sau chiar încurajează - "un nou val de antisemitism". Nici atunci cînd fanatismul e condus de sus, dinspre guverne care vor să instrumentalizeze reacţia maselor, nu se cuvine să construieşti parabole incriminatorii, puse pe seama unor întregi popoare sau religii. E raţional să accepţi că, deşi contagios, fanatismul rămîne cel mai adesea un comportament izolat. O asemenea atitudine te ajută să eviţi judecăţile sumare şi reacţiile disproporţionate, cu atît mai mult cu cît există criterii - precum aria de răspîndire, frecvenţa sau tabelul motivaţiilor - pe temeiul cărora poţi evalua, mai puţin pasional, imaginea de ansamblu. Mi s-a părut oportun să reamintesc aceste cîteva principii pentru a comenta mai jos un astfel de incident, petrecut pe 23 iulie curent. E vorba despre biserica ortodoxă română din Bekescsaba (Ungaria), unde clasicii "autori necunoscuţi" au reuşit să incendieze masa altarului, icoane, prapuri şi strane. Gestul piromanilor a fost de altfel pregătit pe 20 iulie, cînd o uşă laterală a lăcaşului a fost forţată, pentru a "permite" vandalizarea altor obiecte de cult. Supoziţia că mica barbarie a fost mai degrabă stimulată de sentimente "anti-româneşti" decît din motive de ură interconfesională mi se pare, pe fond, cea mai plauzibilă. Presupun că situaţia comunităţilor româneşti din Ungaria vecină (de geografie, de NATO şi de UE) vă este în mare cunoscută. Vorbim despre circa 50.000 de oameni aflaţi într-un proces de asimilare nu atît forţată, cît inevitabilă, cel puţin la nivelul unui grup infim în comparaţie cu populaţia majoritară. Legea maghiară prevede organizarea minorităţilor etnice pe baza aşa-numitelor "autoguvernări", un concept democratic pe care UDMR l-ar dori aplicat şi în România. Ele se bucură, oricum, de libertăţi consistente. Cele mai multe sate româneşti sînt aproape de graniţa noastră. Lor li se adaugă o firavă elită intelectuală de origine română care trăieşte în Capitală. În mod normal, existenţa acestor concetăţeni ar trebui să treacă "neobservată" şi să nu suscite resentimente (mai ales că cei mai mulţi poartă patronime maghiarizate). Faptul că nişte săteni unguri ţin totuşi să dea foc bisericii româneşti din localitatea lor trebuie privit în contextul mai larg al etapei la care au ajuns, din 2007, relaţiile româno-maghiare. Deşi cele două state şi-au intensificat gesturile de reconciliere - mergînd pînă la organizarea alternativă a unor şedinţe comune de guvern - "moştenirea" revizionistă, cu tot stocul său de stereotipuri ostile, nu s-a dizolvat. Dimpotrivă: de vreme ce nu mai e nimic de făcut şi nici măcar de sperat, se pare că hărţile de marţipan ale Ungariei Mari (pe care le poţi ronţăi în cofetăriile din St. Andre, suburbia boemă a Budapestei) par să provoace o amărăciune crescîndă. Timp de secole, succesorii Sfîntului Ştefan la tronul Ungariei au fost suzeranii voievozilor români, în vreme ce Transilvania făcea parte integrantă din regat. Timp de secole, dispreţul aristocraţiei maghiare faţă de şerbii valahi, demografic predominanţi, dar lipsiţi de drepturi civile, a transformat reflexul în mentalitate. Acum, cînd România integrată în UE creşte economic şi îşi afirmă interesele pe picior de egalitate cu oricare alt stat-membru, complexul de superioritate al vecinilor noştri începe să nu-şi mai găsească argumentele "tradiţionale". Privind flăcările de la Bekescsaba, mi-e teamă că gesturile politice spectaculoase, făcute "la vîrf", nu vor reuşi să modifice prea curînd inerţia psihologică a maghiarului "de bază". Aici e nevoie de o investiţie culturală mai amplă. E nevoie de timp, dar şi de reformularea "bilaterală" a vulgatei istoriografice. Asumarea altei perspective asupra memoriei comune şi situarea acesteia într-un context european - menit să relativizeze ponderea conflictelor din trecut - sînt cu siguranţă preferabile alianţei incendiare dintre canistră şi chibrit.
