Jurnal

Spre deosebire de Cioran, nu-l detest pe apostolul Pavel. Admit, asemenea unora dintre adversarii săi, că poartă cumva responsabilitatea de a fi "reinventat" creştinismul, la a cărui geneză a lipsit şi pe care a început prin a-l persecuta. În comparaţie cu ceilalţi apostoli, care l-au însoţit pe Învăţător atîta vreme cît le-a fost accesibil, sfîntul Pavel pare un privilegiat, un parvenit mistic, un "ştab" care se mîntuieşte pe scurtătură. La o privire mai puţin polemică, sîntem obligaţi, de fapt, să salutăm opera paulină ca pe o primă asumare a creştinismului pe cont propriu. În vreme ce Evangheliile transpun o poveste - oricît ar fi ea de exemplară - Pavel intră în această poveste, o rescrie la persoana I; el nu mai vorbeşte doar ca martor al propovăduirii, ci şi ca subiect al descoperirii produse prin întîlnirea tainică dintre fiinţa sa de evreu ortodox şi Mesia crucificat. Saul din Tars nu-şi aminteşte de Hristos: îl ştie pe de rost, printr-un transfer de personalitate asumat ca atare ("nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"). De la Pavel înveţi, cel mai limpede, că nu poţi vorbi convingător despre cineva din afara ta - fie acest cineva obiect al raţiunii sau figură din memoria comunităţii. Poţi adera la creştinism pentru că "oferta" lui soteriologică te atrage (i)raţional. Îl poţi refuza, atunci cînd îl tratezi superficial, ca pe un produs oarecare al gîndirii simbolice. Dar nu merită să-l înţelegi altfel decît ca fapt de viaţă şi componentă a irepetabilei tale biografii. De cînd mă ştiu pe dinăuntru, coexist scandalos de intim cu Revelaţia. Am studiat-o (după ineptele mele puteri) în textele sacre, în sursele patristice, în contestările pe care i le-a opus modernitatea, compararea sa cu alte religii ale Cărţii sau cu tradiţiile politeiste. Niciodată n-am ieşit în afara acestui orizont structurant, pentru că el nu este pentru mine o călăuză intelectuală sau o naraţiune mitologică. E motivul pentru care găsesc un sens în fiecare dintre clipele vieţii mele. Încăpăţînarea de a respira - sau curiozitatea mereu vie faţă de tot ce transcende contingentul - îmi sînt eficient inspirate de convingerea că Scenariul a fost deja scris. Ca fiinţă liberă, pot oricînd ieşi de la acest film. Numai că acţiunea lui m-a captivat îndeajuns pentru a fi, mereu, dornic să-i surprind sfîrşitul. Deşi stau în beznă, ecranul spre care privesc e străluminat de culori fascinante. Cineva, cîndva şi undeva a transformat alteritatea radicală în identitate sacrificată de dragul comuniunii cu fiecare dintre "replicile" divine zămislite prin femeie. Avem drama expiatorie, dar şi datoria iubirii semenilor, care ne deschide calea spre noi înşine, făgăduindu-ne, "la o adică", fericirea din ceruri. Dacă primim darul Crucii şi ne străduim, sincer, să-i iubim pe ceilalţi, ne regăsim atunci Tatăl şi petrecem cu El în beatitudinea umanităţii realizate. Că această lecţie - deloc sofisticată, blîndă şi senină - nu a fost decît punctual împlinită prin cei mai înţelepţi dintre urmaşii lui Hristos, e nedrept şi stupid pentru toţi ceilalţi: miliardele de morţi în păcat, care au ţinut mai mult la ei înşişi decît la propria eliberare. Dar eşecul ucenicilor nedemni, printre care cu siguranţă mă număr, n-a făcut decît să sporească luminozitatea Căii pe care Învăţătorul ne-a predicat-o, obscur, din marginea Palestinei sub ocupaţie romană. Istoria omenească e strîmbă, jenant de imperfectă şi aparent haotică, însă nu pentru că Hristos ne-ar fi livrat o utopie, ci pentru că evenimentul Întrupării, fixat în mrejele temporalităţii, poartă amprenta definitivă a datului. Mîntuirea ni s-a dat şi asta ne leagă de aspiraţia unui singur răspuns adecvat. Spre norocul tuturor, Dumnezeu nu ne cere răspunsuri corecte (prea bine ştiind că inteligenţa noastră greşeşte spectaculos, tot aşa cum sufletul nostru se abate necontenit). Ne cere, în schimb, răspunsuri concentrate: soluţiile cu miez personal, de care nu se mai satură.