Ipoteză
Multă vreme am socotit postmodernismul ca pe o ideologie californiană, menită să demonteze canonul burghez al universităţilor americane de pe coasta de Est. La o privire atentă (şi răbdătoare), constat că anii se acumulează, iar denigratorii sistematici ai modernităţii preiau discursul postmodern în toate domeniile cunoaşterii şi ale practicilor umane. Nu mai putem vorbi despre o bătălie internă a mediilor academice. Au trecut aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului, care a marcat sfîrşitul erei bipolare. Deşi ne-am aşteptat ca "tranziţia" omenirii spre "altceva" să capete o finalitate inteligibilă, nici pomeneală. Încep de aceea să cred că postmodernismul se lichefiază într-o postmodernitate care va dura cel puţin 50 de ani, dacă nu mai mult. Evident, predicţiile globale rămîn hazardate. Dar chiar şi fără ele, cred că evoluţia prin care trecem îşi va primi adevăratul nume abia după ce actualele generaţii se vor scurge. Am greşit crezînd că avem de-a face doar cu o etichetă-pansament sau cu vreo denumire-tampon. Avem de-a face cu o altă epocă, orfană de nume. O epocă pe care doar propriul sfîrşit o va înzestra cu o identitate unanimă. Veţi spune că restul epocilor recognoscibile s-au botezat singure, fără greş: renascentiştii se ştiau ca atare, romanticii teoretizau romantismul etc. Aşa este, şi noi teoretizăm autoreferenţial. Numai că ne aflăm în "post", condamnaţi să folosim un prefix al decadenţei fără finalitate, o particulă a indeterminării pătimite colectiv. Ne găsim iarăşi, asemenea eroului imperial vampirizat de geniul lui Yourcenar, între "moartea zeilor şi naşterea" (în speţă: a doua venire a lui) Hristos. Un interval care, din punct de vedere occidental, trădează o nemaipomenită sterilitate metafizică, o decădere în derizoriul umanităţii despuiate de transcendenţă, dar şi o vitalitate sumbră, rău prevestitoare. Îmi displace să observ că Biserica ortodoxă, din care majoritar şi cantitativ facem parte, nu pare deloc adaptată acestui decor axiologic. Nu mă refer, evident, la sincronizarea ei tehnologică, la înnoirea formală a limbajului pastoral sau la strategiile de inserţie socială şi de comunicare. Mă duce gîndul la nucleul ei spiritual: o mînă de monahi îmbunătăţiţi, o sumă prea puţin ştiută de resurse contemplative distribuite în rîndul laicilor. La acest nivel tainic, lumea "pravoslavnică" pare adormită. Capacităţile sale de explozie profetică s-au extenuat. Toate confesiunile crescute pe trunchiul creştinismului apostolic au avut în istorie înfloriri, perioade creative, şi respectiv amuţiri crepusculare. Pentru aria răsăriteană, orice vînă primenitoare a secat din anii â30 ai secolului trecut. Comunismul, ca parodie diabolică a unei comunităţi evanghelice, va fi avut desigur principala contribuţie în această catastrofă invizibilă. Iată însă că, după ce satanismul bolşevic şi-a istovit virulenţa, instituţiile, ritualurile şi adepţii, Ortodoxia nu reacţionează printr-o descărcare energetică de semn contrar. Ea se mulţumeşte să-şi confunde "renaşterea" cu simpla regăsire militantă a unor teme scuturate de praf şi reciclate cu titlu narcisic. E clar, bunăoară, că o bună cuplare a Ortodoxiei cu postmodernitatea "durabilă" ar fi implicat o ruptură epistemologică, o refondare a discursului teologic, o hibridare a genurilor şi o pastoraţie radical reformulată. Adică mai mult decît un sunet inedit sau o compoziţie la modă. A mai ţine azi faptul religios în nişa lui sectorială, cu public-ţintă format din fundamentalişti naivi, de extracţie rurală înseamnă a rata orice şansă de a mai configura suprafaţa simbolică a societăţii în care ai pretenţia că faci misiune. Or, la noi, asta se petrece: Ortodoxia "păstrătoare" iese treptat din tablou, fără ca adepţii ei cei mai zeloşi să-i conştientizeze deriva de ansamblu. Poate că o atare stază face parte din planul providenţei... Vom verifica ipoteza graţie urmaşilor noştri, dacă vor binevoi să ne spună, oricît de tîrziu, cum se numea de fapt epoca în care ne-am topit.
