Întrebări
N-am pomenit în istoria recentă a BOR vreo perioadă mai apatică. Pe cînd societatea se perpeleşte la focul celor mai usturătoare dileme, Biserica dormitează... În calitate de mirean, împreună cu vreo 18 milioane de compatrioţi ortodocşi, mă întreb şi eu: chiar aşa de surdă să fie ierarhia, încît să-şi afişeze suverana "echidistanţă" tocmai acum, cînd România (recent "integrată") se confruntă cu mici întrebări de genul: parlamentarism sau republică prezidenţială? Vot uninominal sau alegeri pe liste preambalate? Elite de pradă sau democratizarea accesului la fondurile europene? Lustraţie sau amnezie definitivă? Egalitate în faţa legii sau NUP, la comandă politică? Te-ai aştepta ca Biserica să fie îndrumătoarea laicatului. Un sfetnic al destinului colectiv. O judecătoare severă a fenomenelor care, nesancţionate, riscă să se aşeze şi mai prost decît evidentele anomalii ale "tranziţiei". Ai vrea ca înţelepciunea Sinodului să capete - măcar în momentele de criză a convieţuirii - expresia curajoasă a chemării la ordinea binelui comun. Normal ar fi ca Biserica să cugete şi să înveţe. Să vadă că democraţia românească a intrat într-o adolescenţă zbuciumată, pe fondul căreia riscă agresiuni şi mai perverse decît acelea din copilăria ei, învineţită de mineriade. Poporul - pe rol de tînăr exasperat - începe să conteste autoritatea şi credibilitatea Parlamentului (teoretic populat cu "părinţii" naţiunii). Constituţia gîndită în anii â90 se dovedeşte neîncăpătoare pentru nevoia de acţiune politică ferm reformatoare şi echitabilă. În loc să funcţioneze ca "decalog" al democraţiei, ea devine teatru de război partizan. CNA modifică legea audiovizualului? Biserica ratează ocazia de a-şi formula sugestiile. Societatea civilă, MEC şi profesorimea caută să digere birocraţia procesului Bologna şi să aducă educaţia în secolul XXI, pentru ca şcoala să nu mai producă analfabetism şi prejudecată stupidă? Biserica preferă să-şi continue siesta. Se prăbuşesc figuri publice, pe măsură ce verdictele CNSAS sînt pronunţate, în timp ce documentele trecutului, constant publicate, ne adîncesc în abisul de crimă al comunismului? Biserica pretinde regim separat. Ca şi în cazul transparenţei averilor. Pe scurt şi pe bune: spectacolul acestei pasivităţi faţă de urgenţele românităţii postmoderne a început să mă pună rău de tot pe gînduri. Tocmai pentru că, umil mădular al trupului lui Hristos, resimt nemijlocit durerea stării de fapt. În calitate de creştin, ştiu că Biserica va rezista oricărei epoci, pînă la sfîrşitul timpului. E un credo asumat în misterioasa lui integralitate. Asta nu implică însă convingerea că Biserica va rezista oricum. Îmi displace pamfletul. Nu mă atrage nici măcar ciupitura polemică. N-am nimic de cîştigat sau de pierdut dintr-o relaţie personală - bună sau rea - cu oricare dintre membrii Sinodului. Pe cei mai mulţi îi cunosc, pe foarte mulţi îi respect, pe toţi îi socotesc aşezaţi acolo prin voia Sfîntului Duh. Dar ei sînt oamenii lui Hristos, slujitorii lui Dumnezeu, în faţa căruia vor da seama de ce-au făcut cu sufletul fiecăruia dintre "fraţii aceştia mai mici". Oare ce vor avea de mărturisit? Fireşte că, la rigoare, societatea românească va supravieţui de una singură. Economia creşte. UE ne pompează standarde şi ne ţine din scurt cu monitorizări care-şi vor păstra, temporar, efectul modelator. Opinia publică s-a maturizat. A învăţat să ignore vacarmul curent, să dedramatizeze tensiunile de faţadă, dar şi să intervină, dacă situaţia o cere. Numai că nu de supravieţuirea fizică e vorba aici. E vorba de starea noastră sufletească, personală şi comunitară. E vorba despre dreptatea socială, despre adevărul pe care oglinda ni-l arată, despre buna rînduială a treburilor obşteşti. În toate aceste privinţe, Biserica ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus. Ea ne poate ajuta să facem distincţia necesară între patriotism şi demagogie, între vocaţia slujirii şi manevra electoralistă, între prestigiu şi celebritate... O va face? Şi cum?
