Inter-note

Sincer, nu ştiu dacă luciditatea apărată e mai bună decît apatia consimţită. La vremea lui, Camil Petrescu lansase o butadă-avertisment: "cîtă luciditate, atîta dramă"... Dar astăzi? Luciditatea nu provoacă traume, ci doar sentimentul unei elecţiuni impotente. Înţelegi, fără ca asta să-ţi uşureze acţiunea. Critici - de pe o margine tot mai eterică - nişte fenomene de o implacabilă masivitate. Eu, unul, am trăit prima parte din propria existenţă printre cărţi, pentru ele, în scopul de a scrie altele. De la o vreme, particip la revoluţia IT care ne-a proiectat - dincolo de vîrste sau opţiuni - într-o lume diferită. Am prins trenul acestei mutaţii planetare încă de la pornire. În ’91, cînd cumpăram primul laptop, mă număram printre pionieri. Mi-am actualizat sistematic echipamentul şi înţeleg cu deplină complicitate plăcerea de a poseda "gadget"-uri tehnologice. Nu a existat vreun Crăciun din ultimii 15 ani în care să nu-mi fi dorit o nouă jucărie cromată, multifuncţională, tot mai performantă, deşi se ştie că spectrul uzurii morale diminuează satisfacţia oricărei achiziţii. Resimt, pe de altă parte, nostalgia ultimei epoci cu stil: Art Déco. Prin anii ’20-’30, creaţia Occidentului asculta încă de o paradigmă care includea toate artefactele, de la zgîrie-norii newyorkezi, pînă la picturile Tamarei de Lempicka. Bineînţeles că producţia de serie şi consumismul au dezarticulat o asemenea coerenţă. Există încă mode. Autori de tendinţe. Însă totul e permis. Trăim de acum în era citatului, a eclectismului şi a falsului "revival". Cînd civilizaţia echivala cu dominaţia acceptată a unei morfologii integrate, individul se supunea colectivităţii în schimbul sentimentului de siguranţă. Acum, civilizaţia se dematerializează, pentru că se reduce la evantaiul unor căi de acces. Nu contează ce eşti sau cine vrei să fii, ci doar măsura în care ai parte de Reţea. Am trecut de la civilizaţia-cocon la societatea reticulară, lipsită deopotrivă de bariere şi de orice logică fondatoare. Cronologia acestei transformări gnoseologice sună îngrozitor de banal: în 1981, MTV îşi deschide robinetul de clipuri, inaugurînd trăirea instantanee şi atenţia momentană. În 1991, CNN (prima televiziune de ştiri continue) transmite în direct războiul din Golf. Cinci ani mai tîrziu, Yahoo! începe să le ofere abonaţilor depeşe de agenţie, pentru informarea "în timp real". Iar din 2001, web-ul e progresiv invadat de bloguri. Dacă informaţia era înainte căutată, fie în ziare, fie în biblioteci şi arhive, fie în contactul cu ceilalţi, mai nou ea este cea care ne caută, urmărindu-ne obsesiv pe ecranul computerului, al telefonului mobil sau chiar al consolelor de joc. Pentru unii, excesul de informaţie ucide informaţia. Pentru alţii, riscul de a fi sufocat e mai curînd bafta jurnaliştilor care decupează lumea, îmbătaţi cu puterea de a o face. Redacţiile confecţionează actualitatea prin selecţie, supralicitare şi cadraj. Sîntem non-stop copleşiţi cu informaţii gata ierarhizate, reiterate obsesiv, asortate cu sugestii interpretative, mesaje subliminale şi publicitate. În noile condiţii, ego-ul nostru de receptori pasivi e pur şi simplu anihilat. Anonimatul interacţiunii pe net generează aparenţa egalitară a unui paradis obştesc, numai că sfîrşeşte prin a ne depersonaliza. Relativitatea coparticipării se accentuează pe măsură ce traficul creşte. Nu mai eşti tu, ci unul din reţea. Nu mai ai o voce distinctă, ci doar dreptul de a trăi pînă la capăt amalgamarea unor opinii care se confundă cu informaţia. Faptul şi ştirea se sinucid împreună, în ansamblul orgiastic al intrărilor şi ieşirilor. Dialogul, adică şansa de a iubi, se preface astfel în tacla universală, irelevantă, fără urmări. Kermeza noastră de succesori solitari ai biblicului Onan se află însă abia la început. Ea este forma hedonistă pe care dorul nostru de extincţie o primeşte după "moartea lui Dumnezeu".