Intelectuali
Un romancier de clamoroasă reputaţie "islamofobă" (Martin Amis) şi un istoric progresist, dar acuzat de "neoantisemitism" (Tony Judt) ar putea constitui cele mai bune exemple ale unei specii în plină mutaţie: intelectualul public. Există intelectuali specializaţi, bonzi academici, performeri sectoriali, şoareci de bibliotecă, scriitori la gazetă, conducători de edituri şi instituţii. Există, tot mai invidiaţi, şi aceşti intelectuali "reacţionari" - oameni despre care se vorbeşte mai mult, pentru că poziţiile lor şochează, ating nervul sciatic al unor societăţi occidentale anesteziate de hedonismul consumului şi de plezirismul autocomplezenţei... Tipologii cu devenire imprevizibilă. Poate că mulţi se aşteptau ca moartea, anunţată, a intelectualităţii, să apară oficial, cu faire-part şi litanie metafizică. Amis şi Judt demonstrează însă că respectiva categorie, fasonată în "stupidul secol XIX", moare, poate, dar... nu se predă! Intelectualii dornici să scandalizeze moliciunea gîndirii consensuale au cel puţin o trăsătură comună. Adversarii lor de stînga numesc asta "neoconservatorism". Aş zice că e mai curînd vorba despre curajul de a revizita tradiţia şi de a înţelege omul ca pe o fiinţă stagnantă. Dacă activezi în Europa şi vrei să faci valuri, nu ajunge să fii oarecum filoamerican şi să saluţi, bunăoară, lichidarea lui Saddam Hussein în pofida bazarului ulterior. Trebuie şi să juri pe o antropologie de tip biblic, în care suma viciilor umane rămîne constantă, independent de progresul tehnologiilor. În vreme ce establishment-ul de stînga se afundă în autoculpabilizări postcoloniale, idealizează revoluţiile sexuale şi aplică dogmatic imperativele corectitudinii politice, intelectualii publici de dreapta fetişizează laborios realismul pe care toţi ceilalţi l-au condamnat, înainte de a-l pierde cu totul. Martin Amis, de pildă, îi spunea unui jurnalist venit să-l chestioneze: "Trebuie să chinuim comunitatea musulmană pînă ce-şi va face ordine în propria ogradă": să le restrîngem, bunăoară, libertatea de a călători, să-i controlăm la piele pe suspecţii de serviciu (sosiţi pe aeroporturile noastre din Orientul Mijlociu), să fim virili şi necruţători cu aceşti arabi care-şi decontează insuportabilul şi neasumatul declin pe banii Occidentului... Să fie aici criptofascism, nostalgie a regimurilor autoritare? Stînga culturală zice că da. Însă succesul de casă, de librărie şi de presă al discursurilor de contracurent arată că, deep down, persistă dorul de a spune pe şleau, în piaţa publică, tot ceea ce "poporul" recită la cîrciumă... Şi Tony Judt obişnuieşte să fluiere în templu. El denunţă statul evreu, pe care-l acuză de terorism şi de manipularea politică a tragediei Holocaustului! Chomsky, Norman Finkelstein şi alţii comiseseră deja rechizitorii similare. Cînd asemenea sirene negaţioniste urlă în discursurile lui Le Pen, lumea e doar indignată. Dar cînd iconoclaştii de felul lui Judt sînt evrei, trecuţi nu doar pe la Cambridge şi Ecole Normale Supérieure, ci şi prin kibbutzurile israeliene, teoria "urii de sine" pare insuficientă pentru a stopa ecoul! Ce să fie cu aceşti maeştri spontani ai nonconformismului? Pentru unii, ei sînt exemple teratologice ale degenerescenţei umaniste. Pentru alţii, voci profetice în deşertul unui Occident care nu va supravieţui dincolo de agonia spiritului cruciat... La noi, asemenea încarnări par lovite de cel mai provincial mimetism. Există cîţiva intelectuali români trăitori prin Apusul european sau american care dau cu tifla establishment-ului intern, copiind (la adăpostul ignoranţei noastre colective) "modelul" neoconservatorului (a)doctrinar. Căci ei nu se exprimă ca think-tankeri aliniaţi la politica lui George Bush. Sînt doar poeţii unei Românii "vechi", pe care o idolatrizează neopăşunist. Atîta vreme cît societatea noastră nu va fi realmente occidentalizată, lupta lor va părea meschin-contradictorie, precum o fugă de Bach intonată sub bolta de chirpici a unei bisericuţe de ţară.
