Îngerii popoarelor
Tema evocată în articolul precedent nu era alta decît cea a îngerilor păzitori ai popoarelor. O întîlnim în Deuteronom 32, 8-9 – referință rituală despre relația dintre Israel ca „parte“ a lui Dumnezeu și popoarele date în grijă îngerilor – și, așa cum am văzut, în cartea profetului Daniel. Credința că întregi comunități etnice sau politice au cîte un reprezentant ceresc a traversat secolele, fiind atestată de texte qumraniene și, în general, de literatura apocaliptică iudaică. Erik Peterson, în Der Monotheismus als politisches Problem (1935), a studiat-o în context elenistic și, mai ales, din perspectivă teologico-politică. În dezbatere a intrat și Jean Daniélou (1951) pentru a-i sublinia rădăcinile iudaice și a-i nuanța receptarea patristică. Mai tîrziu, Ioan Petru Culianu (1979, 1981) a abordat tema în legătură cu problema originii gnosticismului, pornind de la ipoteza lui Gilles Quispel potrivit căreia „fundalul demiurgului gnostic este iudaic“. Culianu atrăgea atenția asupra contextului psihologic de după distrugerea Templului care ar fi condus la „sacrificarea“ Îngerului lui Dumnezeu – în sensul transformării sale în demiurgul rău – pentru a „salva“ divinitatea. Pe de altă parte, el propunea reconstituirea formării unei noi entități angelice printr-o succesiune de suprapuneri între îngerul nedreptății, conducătorul îngerilor neamurilor, îngerul morții (Sammael) și cel al Romei, care vor alcătui împreună figura Demiurgului gnostic.
Ce s-a întîmplat în creștinism? Iată doar cîteva elemente pe care le reiau aici dintr-o cercetare în curs. Teologii din primele secole au asumat existența îngerilor păzitori ai popoarelor ca pe un dat al Revelației, misiunea acestora fiind una de călăuzire cosmică şi culturală către Dumnezeu. Clement din Alexandria, Origen, Eusebiu de Cezareea, ca să-i numesc pe cei mai cunoscuți, au pus în lumină acțiunea pedagogică a îngerilor de a lăsa „vestigii“ de adevăr în diferite culturi: angelofanii care invită popoarele la cunoașterea lui Dumnezeu și manifestă astfel făgăduința de a chema neamurile la mîntuire. Îngerii popoarelor apar, la Origen, de pildă, ca expresie teologică a unei pluralități culturale și religioase care avea să fie bulversată de Întruparea Logosului. Potrivit lui Daniélou, aceşti îngeri se află în centrul raportului dintre Împărăţia actuală a lui Hristos şi diferitele organizări politice de pe pămînt, dintre comuniunea în Duhul trimis la Cincizecime, pentru a restaura unitatea pierdută după Babel, şi diversitatea culturilor, limbilor sau a popoarelor.
Rămîne un fapt că îngerii popoarelor se află la intersecția a două mari teme: identitatea iudaică monoteistă, distinctă de a celorlalte popoare, și raportul dintre chemarea păgînilor prin Biserică și alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. Această configurație nu putea să nu conducă la o reflecție teologică asupra istoriei, în care libertatea lui Dumnezeu se întîlnește cu libertatea oamenilor. Este suficient să parcurgem exegeza la Daniel a lui Ieronim, Teodoret al Cyrului sau Grigore cel Mare (din marele său comentariu la Iov), dar și capitolele din Ierarhia cerească a lui Dionisie, pentru a înțelege cum îngerii popoarelor deschid problematica relației dintre providență și libertate.
Din perspectivă istorico-religioasă, tema prezintă un interes special întrucît surprinde tensiunea reciprocă dintre credința monoteistă și diferitele forme ale politeismului, așa cum apare, de pildă, în demersurile apologetice de tip eusebian sau în contraofensiva împăratului Iulian Apostatul. Dacă îngerii neamurilor au ieșit treptat din scenă, după cum vedem la Chiril al Alexandriei, în Contra lui Iulian, în urma unei redimensionări a funcției mediatoare angelice, distinsă de puterea „delegată“ a zeilor secunzi care se ocupau de administrarea lumii, totuși elemente ale viziunii de ansamblu asupra lor s-au topit, de-a lungul istoriei creștinismului, atît în Răsărit, cît și în Apus, în cultul arhanghelului Mihail ca protector prin excelență al poporului lui Dumnezeu, dar și al atîtor popoare care și l-au revendicat.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).
