Înfumurarea omului de a fi stăpînul propriului destin , ce iluzie tragică
- interviu cu Marcello PERA - La cinci ani după ce Bush declara războiul său "global" împotriva terorismului, cei prezenţi în Aula Magna, a prestigioasei universităţi din Regensburg, au putut asista la o interesantă convergenţă dialectică dintre Statele Unite şi Vatican. Papa Benedict al XVI-lea - într-o abordare teologică - şi preşedintele George Bush - în limbajul comun al politicianului - condamnau la unison fundamentalismul religios, definind războiul contra terorismului drept "bătălia ideologică împotriva Jihadului". Ratzinger denunţa astfel în premieră "războiul sfînt" ca fiind o formă de violenţă aberantă - "incompatibilă cu natura lui Dumnezeu şi a sufletului fiinţei umane" -, discursul liderului catolic survenind numai o lună după ce Bush definea conflictul iniţat în 2001 drept "bătălia ideologică a secolului XXI", avîndu-i ca protagonişti, pe de o parte, pe aceia care cred în valorile libertăţii şi a tonurilor moderate şi, pe de altă parte, persoanele care sînt cîrmuite de tiranie şi extremism, aşa-zisii "islamo-fascişti" succesori ai naziştilor, ai comuniştilor, precum şi reprezentanţii altor ideologii totalitare din secolul trecut. Astfel, Suveranul Pontif şi preşedintele metodist al Americii împărtăşesc viziunea despre inamic, punctul de convergenţă fiind tocmai demascarea Jihadului: formă violentă de fanatism care utilizează religia musulmană drept pretext pentru a răspîndi terorare în întreaga lume. Însă, în timp ce Bush infirmă teoria conflictului civilizaţiilor vorbind, în schimb, despre un "război împotriva civilizaţiei", Papa face apel la filozofia Sfîntului Toma DâAquino: "Civilizaţia presupune conversaţia, dialogul, negate de către extremism". Pînă aici toate bune şi frumoase, însă - după ce critică relativismul şi cinismul lumii occidentale, "surdă la vocea Domnului" - liderul Bisericii Catolice denunţă viziunea profetului Mahomed conform căreia credinţa musulmană trebuie impusă, la nevoie, şi cu ajutorul spadei. Revelînd legătura intrinsecă dintre raţiune şi credinţă în cazul religiei creştine, Joseph Ratzinger abordează o temă infinit de delicată, considerată de secole un tabu - concepţia diferită despre Dumnezeu în religia creştină şi cea islamică: "În Islam, natura lui Dumnezeu este atît de înalt transcendentă, încît nu este legată de nici una dintre categoriile noastre umane, probabil nici de aceea a raţionalităţii". Şi găseşte cu cale, pentru a ilustra acest lucru, citarea unor fraze aparţinînd lui Emanuel Paleologu, împărat al Constantinopolului în 1391: "Căutînd ceea ce Mahomet a adus, veţi găsi numai lucruri rele şi inumane, precum porunca sa de a răspîndi credinţa islamică cu ajutorul spadei". Poziţie condamnată de împăratul care a purtat numeroase războaie cu turcii întrucît - după cum afirmă Ratzinger - "violenţa este contrarie naturii lui Dumnezeu" care "nu se bucură de vărsarea sîngelui", "credinţa este fructul spiritului, iar nu al corpului". Citarea de către Papa a împăratului bizantin, cunoscut datorită scrierilor sale fervent anticoranice - la numai cîteva luni înainte de voiajul apostolic în Turcia, considerat deja în sine dificil, şi din inima ţării a cărei capitală, Berlin, găzduieşte cel mai mare număr de credincioşi musulmani după Ankara şi Istanbul, a şocat numeroşi observatori, a stîrnit numeroase comentarii şi diverse interpretări în mass-media şi, mai ales, a aprins spiritele în întregul univers al Semilunei. Papa a fost asociat cu "Marele Satan" (denumire dată de fundamentaliştii islamici Statelor Unite), au fost arse biserici, s-a protestat, a fost ucisă o călugăriţă, s-au pretins scuze din partea Pontifului. Apele s-au liniştit - după ce întregul aparat diplomatic al Vaticanului a fost pus în mişcare - în urma întrevederii Papei cu liderii ai aproape tuturor ţărilor musulmane care întreţin relaţii cu Sfîntul Scaun. Cu această ocazie, Papa şi-a reafirmat "sentimentele de profund respect faţă de marile religii, în special faţă de credincioşii musulmani". Astfel, eforturile dialogice a trei papi - Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi al Ioan Paul al II-lea - cu lumea musulmană reuşesc, cel puţin în aparenţă, să nu fie compromise iremediabil din cauza "instrumentalizării" unei fraze puţin inspirate pronunţate de Joseph Ratzinger într-un context academic (după unii comentatori) sau (în opinia altor comentatori) din cauza unei inexplicabile "gafe" a Pontifului. Marcello Pera - intelectual cu convingeri politice de centru-dreapta, ex-preşedinte al Senatului Italian, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai celei de-a Doua Republici şi filosof co-autor, împreună cu Joseph Ratzinger, al cărţii Fără rădacini - face parte din categoria observatorilor care consideră că apostolica lectio magistralis de la Regensburg a fost instrumentalizată, constituind un nou pretext pentru fundamentaliştii islamici de a ataca Occidentul creştin. Semnal de criză Cum judecaţi polemicile iscate în lumea islamică după prelegerea Papei la Universitatea din Regensburg, cu ocazia vizitei apostolice în Germania natală? Papa a afirmat, cu ocazia conferinţei, lucruri pe care le-a mai spus deja în mod subtil şi cu alte ocazii. A abordat două aspecte: Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe toţi oamenii, cum a precizat, de altfel, şi în enciclica "Deus Caritas est", şi, în consecinţă, se adresează tuturor. Deci, a abordat tema Atotputernicului în calitate de raţiune. Şi, întrucît - a fost concluzia Papei - Dumnezeu este iubire, pe de o parte, şi raţiune, pe de altă parte, numele său nu poate fi invocat pentru comiterea nici unui act de violenţă şi nu se poate face uz de numele său pentru nici un soi de luptă. Aceste consideraţii erau adresate atît Occidentului, invitîndu-l a reconsidera dimensiunea Dumnezeului creştin - definit de aceste însuşiri -, cît şi Islamului, oferind astfel - prin intermediul conceptului de raţiune - o bază de dialog. S-a făcut caz de o frază care asimila Islamul cu violenţa tocmai prin adoptarea unor comportamente agresive... Cred că s-au petrecut două lucruri: întîi de toate, prelegerea Pontifului a fost înţeleasă greşit. Apoi, consider că fraza citată a fost utilizată ca pretext pentru a stîrni reacţii atît împotriva persoanei Papei, cît şi a Bisericii Catolice, fenomen la care am mai asistat şi în alte circumstanţe, precum în situaţia caricaturilor daneze. Deci, nu s-a ţinut seama de ceea ce Ratzinger a spus de fapt, de contextul în care a făcut respectivele afirmaţii, de baza de dialog pe care încerca să o instaleze, să o confirme. În schimb, s-a instrumentalizat această ocazie cu scopul de a înăspri lupta împotriva Occidentului creştin. Consider că Papa nu are nici o vină, iar cheia interpretativă a lecţiei sale rezidă tocmai într-un îndemn la reflecţie privind posibilitatea realizării unei convieţuiri paşnice între civilizaţii atît de diferite, precum cea creştină şi cea musulmană. Ce credeţi în legătură cu faptul că reacţiile au apărut destul de tîrziu? Şi această reacţie în întîrziere a putut fi remarcată deja cu ocazia caricaturilor apărute în acea publicaţie daneză; lucru care sugerează faptul că s-a dorit pregătirea unei acţiuni mai intense şi de mai mare amploare. Cred că acest aspect reprezintă un alt argument în favoarea faptului că nu cuvintele Papei în sine erau importante, ci intenţia instrumentalizării acestora de către anumite persoane fanatice. Cum credeţi că pot fi depăşite tensiunile evidente dintre creştini şi musulmani? Este Europa în criză? Aş dori să fac cîteva precizări în legătură cu tema "conflictului civilizaţiilor". Asistăm la un atac violent, criminal, din partea unor fundamentalişti islamici împotriva Europei. Nu există nici o declaraţie de ostilitate şi cu atît mai puţin de război, din partea Europei. Acest lucru şi datorită faptului că bătrînul continent întreţine importante relaţii culturale şi economice cu ţările arabe şi islamice. Cît priveşte "criza" Europei, aceasta este, din nefericire, o stare de fapt. Regret că intelectualii şi politicenii conştientizează cu mare întîrziere această realitate şi îmi pare rău că se dovedesc incapabili să elaboreze o reţetă eficientă pentru depăşirea crizei. Soluţia, în viziunea mea, rezidă în definirea unei clare identităţi europene, premisa esenţială a dialogului. Căci, cu siguranţă, nu este posibil nici un dialog între doi subiecţi, dacă unul are o identitate puternică, iar altul nu are nici o identitate. Aşa încît întrebările iniţiale se metamorfozează în: "Care este astăzi chipul Europei?", "Ce identitate dorim să conferim Europei?". Să nu uităm faptul că identitatea iudeo-creştină este o componentă intrinsecă esenţial europeană care trebuie recuperată şi în nici un caz renegată, aşa cum, din nefericire, au făcut mulţi lideri politici şi intelectuali europeni de prestigiu. Un alarmant semnal al crizei constă tocmai în omiterea precizării rădăcinilor iudeo-creştine în Constituţia Europei, după numeroase dezbateri introducîndu-se o frază generică, banală: "ereditate culturală, religioasă şi umanistică". (va urma)
