In God They Trust
Puterile europene şi-au oficializat declinul în 1918, cînd idealismul wilsonian a opus imperiilor coloniale principiul autodeterminării. Revoluţia Americană (definită prin emanciparea faţă de Metropolă) trecea astfel în politica mondială. Indiferent însă de prezenţa americană la negocierile de pace, era deja clar că bătrînele societăţi occidentale acuzau eroziunea istorică provocată de factori culturali, economici şi religioşi, pe care simplele ambiţii retorice nu-i mai puteau disimula. După 1945, proiectul unificării continentului nostru a corectat parţial dinamica declinului, mai ales datorită Planului Marshall. De frica URSS şi a comunismului mondial, războiul rece a mascat oarecum falia crescîndă dintre europeni şi americani, însă scenariul postsovietic ne-a repus în situaţia de a constata că malurile Atlanticului se distanţează ireparabil. De ce? Nu e nevoie să cochetăm cu abisalul pentru a recunoaşte că ruptura euro-americană exprimă prioritar o diferenţă de model spiritual. Politicienii europeni nu mai cred în Dumnezeu. Cred în democraţie (ca şi americanii), dar nu-l văd pe Dumnezeu ca sursă a dreptului individual la fericire în sînul unei comunităţi civile bazate pe justiţie, libertate şi competiţie loială. Dacă pe tărîm european libertatea şi religia sînt antagonice, de partea cealaltă spiritul celor două se combină armonios. La începutul secolului XIX, Tocqueville observase că, în America, "religia trebuie privită ca instituţie politică de prim ordin". O asemenea trăsătură nu mai există în Europa de după 1789. Evident, creştinismul n-a dispărut din Lumea Veche: cele trei confesiuni subzistă prin comunităţi ecleziale variabil active în propria lor delimitare socială şi, oricum, legale. Numai că aceste comunităţi sînt separate de viaţa politică: în Spania, monarhie catolică, Guvernul socialist trece prin Parlament legea de abilitare a căsătoriilor homosexuale, fără ca perspectiva Bisericii să mai conteze. Cu totul altceva găsim în SUA, ţară multiconfesională, tolerantă cu alte religii, însă constituţional angajată într-o construcţie care calchiază, simbolic, tema Poporului Ales şi orizontul redempţiunii în Hristos. The American Creed - focalizat pe mărturisirea Dumnezeului biblic - justifică faptul că toate conflictele şi "trezirile" societăţii WHASP au fost de natură morală, fie că vorbim despre sclavie, puterea corporativă, drepturile civile sau codurile sexuale. Morala întemeiază politica, oricît de aleatorie s-ar dovedi "moralitatea" politicienilor de peste Ocean. Nimeni nu mai poate spune aşa ceva despre scena europeană, unde abstractele "drepturi ale omului şi cetăţeanului" au fost programatic scutite de orice referinţă divină. "Declaraţia de Independenţă" folosise un limbaj providenţialist pe care Constituţia SUA, redactată în termeni seculari, nu îl preia. Cu toate acestea, Părinţii Fondatori gîndeau teologic: "o Republică nu poate fi întemeiată decît pe o religie curată şi pe o morală severă" - scria John Adams, confirmat de Washington însuşi care socotea că "raţiunea şi experienţa, deopotrivă, ne împiedică să aşteptăm ca moralitatea naţională să poată fi păstrată în lipsa principiilor religioase". Pe scurt, exact cînd liderii modernizatori ai Lumii Noi recuperau originile creştinismului pentru a închega imaginarul colectiv al naţiunii americane, conducătorii europeni se întreceau în josefinisme voltairiene, în apostazii de salon şi politici anticlericale de pe urma cărora UE trage şi astăzi "la stînga", neizbutind, bunăoară, să adopte (în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei) recent propusa rezoluţie PPE de condamnare a crimelor comunismului. Reflecţiile precedente mi-au fost inspirate de lectura cărţii lui Samuel P. Huntington, Cine sîntem? (apărută în 2004, la Simon & Schuster, NY), unde faimosul profesor nu polemizează cu Europa (aşa cum fac eu însumi), ci analizează printr-o grilă teologico-politică structura identităţii americane şi tectonica ei de după 11 septembrie. Îmi explic atracţia fostelor state comuniste faţă de SUA şi într-o asemenea cheie.
