În alb şi negru

Iată că alegerea viitorului patriarh a provocat un cutremur. Şi asta nu pentru că scanarea dosarelor de către CNSAS ar fi scos la iveală lucruri neaşteptate, ci pentru că nici un membru al Sf. Sinod nu pare capabil să reacţioneze coerent. Inexistenţa "jurisprudenţei" îi zăpăceşte deopotrivă pe cei vizaţi şi pe cei ce iau act de grozăvia turnătoriilor clericale. Cred că această stare de confuzie nu poate fi reglementată din exterior, ci din interiorul propriei conştiinţe. Sigur că, la prima vedere, nimic nu e mai contrar credinţei şi mai şocant decît ştirea că, în conducerea BOR, se află oameni care şi-au vîndut păstoriţii, pentru a obţine bani sau funcţii. Dar este oare delaţiunea ordonată politic un gest mai puţin scandalos în cazul înalţilor prelaţi decît în acela al oricărui alt informator al fostei Securităţi? Cine are "dreptul" de a-l imita pe Iuda? Nu văd nici o diferenţă de gravitate între a-ţi turna fratele, soţul, părinţii, colegii de şcoală sau prietenii şi a-l da pe mîna Securităţii comuniste pe confratele de sacerdoţiu sau pe cutare laic, aflat în preajma ta. Mi se va spune că diferenţa e dată prin taina spovedaniei. Dacă aceasta va fi fost violată, faptul comportă o culpă inexpiabilă, dar numai în raportul dintre preot şi Dumnezeu. Altminteri, orice comunicare interumană are şi o dimensiune "confesivă": ne destăinuim celor apropiaţi, fără a ne aştepta ca ei să divulge ceea ce le împărtăşim, sub pavăza unei confidenţialităţi subînţelese. În definitiv, toate "notele informative" aveau un sigur scop, o linie comună, un cuprins unitar. Dincolo de anecdotica narativă, aceste proze semnalau existenţa unui duşman al regimului. Penalizau un act ilicit de libertate. Condamnau o atitudine anti-sistem. Turnătorul se punea bine cu "autorităţile", stabilind un contrast favorabil între calitatea sa de "cetăţean fidel" şi "erezia" celui surprins în flagrant delict de gîndire critică. Beneficiarii acestor dezvăluiri aveau, de asemenea, o singură măsură, variabilă cel mult în funcţie de "climatul" ideologic al etapei. Dacă turnătoria se consuma în anii ’50, cel osîndit era arestat şi trimis la puşcărie, după acte de tortură şi la capătul unor sumare parodii judiciare. Dacă ea se petrecea pe durata sporadicelor "liberalizări", cel denunţat avea posibilitatea de a scăpa ceva mai ieftin (eventual doar cu o bătaie, asortată cu o retrogradare profesională). Însă ceea ce "conta" realmente pentru exponenţii represiunii nu era atît "sursa", cît "obiectivul". Un turnător din reţea era egalul anonim al oricărui altuia. Ce diferenţă "morală" s-ar stabili între laicul care turna pentru a intra în Academie şi ierarhul care făcea acelaşi lucru pentru a fi promovat într-o eparhie mai importantă? În fapt, stilistica operaţiunilor de supraveghere acuza o implacabilă monotonie. Nici un securist nu proceda la trierea calitativă a "materialelor". Nu stătea nimeni să deosebească mitomania zeloasă de acurateţea sadică a denunţului documentat. Interesa doar "baza", respectiv facultatea de a pedepsi. Monument al dedublării schizofrenice, dictatura comunistă nu poate fi judecată decît în alb sau negru, singurele culori de care s-a folosit. Din păcate, pîcla mentală a societăţii româneşti se va îngroşa sub impactul fumigen al recentelor revelaţii. Nu mai ştim să deosebim binele de rău. Prin anii ’80, am fost, bunăoară, turnat şi de un preot, director al Institutului Biblic, unde lucram. În 2006, după ce mi-am parcurs la CNSAS dosarul de urmărire, am scris un articol pe această temă şi m-am trezit acuzat, într-unul dintre tabloidele-refugiu ale fostei Securităţi, că... "nu preţuiesc martiriul miilor de clerici ortodocşi încarceraţi sub comunism". Lumea românească e pe dos. Pentru că n-am ştiut să ne decomunizăm, trăim tot în alb şi negru şi continuăm să confundăm aceste două culori blestemate. Pe tabla noastră de şah au rămas în picioare doar ofiţeri şi pioni. Dar nici pe aceştia nu mai ştim să-i deosebim.