Implicarea şi dialogul în Europa

Diarmuid Martin: Cred că o Europă a valorilor trebuie să fie în primul rînd o Europă a persoanelor. O Europă în care oamenii pot învăţa să locuiască împreună, să spere împreună, să creeze un viitor împreună. Însă acest lucru nu se va întîmpla de la sine. Este nevoie de mult timp, de multă grijă. Aş realiza o comparaţie cu înălţarea catedralelor. Este nevoie de sute de ani pentru a construi o catedrală; nouă ne-au trebuit 50 pentru edificarea acestei "catedrale europene". Însă problemele apar abia după construcţie. Să nu mai vorbim de restaurări, care nu se sfîrşesc niciodată. Trebuie să ai grijă de edificiu, să-l întreţii cum se cuvine. Micile fisuri nu pot fi subevaluate; trebuie să îngrijeşti orice crăpătură care apare în ziduri, pe acoperişuri. Altminteri, rişti să te confrunţi cu probleme care te vor costa mult mai mult decît însăşi edificarea construcţiei. Reîntorcîndu-ne la Europa, nu putem decît să ne bucurăm de ceea ce s-a realizat, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să neglijăm aspectele critice. Instituţiile supra-naţionale europene au nevoie de mai multă eficienţă, transparenţă şi onestitate. Iar, la nivel naţional, ar trebui să eliberăm catedralele de stindardele ce reprezintă triumfuri în spatele cărora se ascund masacre cu care nu ne putem mîndri. Şi apoi, trebuie să implicăm oamenii, să construim valori trainice, perene. O catedrală, cu cît are fundaţia mai rezistentă, cu atît va rezista mai mult eroziunii timpului. Este important să avem grijă ca Europa pe care o edificăm să fie o construcţie solidă, să reziste vremurilor. Şi va putea dura numai dacă va reuşi să reunească oamenii şi, în special, tinerii. Şi dacă este fondată pe valori morale neperisabile în viitor. Henryk Jozef Muszynski: Valoarea principală este demnitatea fiinţei umane. Să ne înţelegem, însă. Toţi vorbesc despre demnitatea omului, dar adesea înţeleg acest concept într-un mod diferit. Uneori şi în sensul că unii indivizi pot deveni stăpînii altora, chiar a vieţii acestora, fără ca acest lucru să aducă atingere demnităţii. Pentru noi, creştinii, este esenţială percepţia omului în calitate de fiinţă creată după chipul şi asemănarea Domnului. Apoi, fiinţa umană a fost creată în calitate de bărbat şi de femeie. Diferenţierea sexuală este importantă atît pentru identitatea persoanei, cît şi a identităţii înseşi a Europei, mai ales în acest moment în care instituţia tradiţională a familiei se află în mare criză. Demnitatea omului constă în statutul său de a fi mai presus de toată creaţia lui Dumnezeu. Demnitatea se află şi la baza legilor naturale. Aşa cum recomanda Suveranul Pontif cu ocazia audienţei pe care ne-a acordat-o, normele civile ar trebui să ţină cont de legile naturale. De exemplu, comandamentele din Decalog sînt valabile pentru toţi oamenii, sînt universale. Apoi, Europa are nevoie de speranţă. Iar speranţa noastră se bazează pe credinţa în Mîntuitorul Isus Hristos, în învierea sa; pe credinţa de a fi învins forţele întunericului şi însăşi moartea. Fiinţa noastră intimă, a cetăţenilor europeni, fie că este vorba de credincioşi sau de atei, este caracterizată de o specială vocaţie, de un dinamism, de o speranţă şi de o credinţă plămădite de religia creştină. Dorim să-i ajutăm, într-un spirit de solidaritate, pe cei nevoiaşi, pe cei necăjiţi şi să le dăruim speranţa. Gesturile gratuite, de bunătate, de generozitate au o valoare imensă în acest sens. Căci reuşesc să deschidă oamenii unii către ceilalţi, contribuind astfel enorm la reconciliere. Consider că Europa nu este încă reconciliată. Există încă numeroase probleme şi divergenţe. Trebuie să încercăm să rezolvăm împreună problemele. Să parcurgem împreună o cale a dialogului, dar şi a implicării sociale şi civile. Hans-Gert Pottering: Principiul demnităţii este esenţial. Ca şi acelea ale solidarităţii şi subsidiarităţii, a căror percepţie este importantă pentru viitorul Europei. Aceste trei principii sînt stipulate în Declaraţia de la Berlin. Cred, de asemenea, că trebuie să păstrăm modelul nostru social european. Cît priveşte specificarea rădăcinilor iudeo-creştine în textul Constituţiei, acest lucru nu este posibil din cauza împotrivirii unor lideri de guvern. Deci, patrimoniul iudeo-creştin european nu figurează în Constituţia Europeană şi nu se face referire la acesta nici în textul Declaraţiei de la Berlin. ORTODOXIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Luca Jahier: Reunificarea Europei ne-a ajutat să ne redescoperim rădăcinile pierdute, întrucît foarte mult din însăşi inima Europei provine din zona fostei Cortine de Fier. Cred, însă, că acest proces de reunificare va avea nevoie de vreme îndelungată pentru a putea da roadele aşteptate. Şi, de asemenea, va avea nevoie de re-investiţie, de recunoaştere, de re-însuşire a unor dimensiuni, de inter-schimb şi inter-relaţionare. Ceea ce presupune, de asemenea, redescoperirea importantei limfe culturale care provine din zona estică a continentului. În acest sens, este interesant de relevat faptul că unul dintre părinţii filozofiei europene, Kant, s-a născut într-un oraş care se numeşte astăzi Kaliningrad, zonă care nu face parte din teritoriul Uniunii Europene, aflîndu-se încă într-o enclavă rusă, între ţările din zona baltică şi Germania. Deci, reunificarea ne-a ajutat să ne reînsuşim o importantă istorie şi tradiţie. Al doilea aspect, pe care vom avea ocazia să-l descoperim graţie întîlnirii care va avea loc în România în perioda 3-9 septembrie, cu prilejul celei de-a Treia Adunări Ecumenice Europene, constă în a trăi pentru prima dată experienţa Europei care respiră cu doi plămîni. Retrăirea dialogului, al întîlnirii dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism poate însufleţi un nou anotimp al investiţiei în Europa. Desigur, persistă neînţelegeri, dificultăţi, distanţe, însă, în urma unor vizite pe care le-am efectuat recent în România, cred că există o importantă energie spirituală, care poate ajuta enorm viitorului Europei. Diarmuid Martin: Am trăit deja experienţa prezenţei în Uniune a două ţări majoritar ortodoxe - Grecia şi Cipru. Acestea ne-au arătat că aderarea unor popoare ortodoxe este departe de a constitui un motiv de îngrijorare. Dimpotrivă, Europa are nevoie vitală de contribuţia ortodoxiei. În cadrul parohiei mele, la Dublin, există o numeroasă comunitate de creştini români ortodocşi, care au ales să vină în Irlanda pentru a lucra şi a studia. Românii ortodocşi au adus şi aduc o importantă contribuţie societăţii irlandeze. Unul dintre lucrurile cele mai încîntătoare pe care le-au adus imigranţii români îl constituie tradiţiile ortodoxe - un aspect destul de inedit pentru noi, irlandezii: tradiţia ortodoxă în ceea ce priveşte forma de cult, dimensiunea culturală, o anumită sensibilitate. Sînt foarte încîntat în legătură cu prezenţa acestei componente ortodoxe; o consider o autentică bogăţie, atît pentru scena culturală irlandeză, cît şi din punctul de vedere al panoramei teologice din ţara noastră. Hans-Gert Pottering: Culturile şi tradiţiile religioase diverse nu pot decît să constituie o bogăţie pentru Uniunea Europeană. Bulgaria şi România sînt binevenite în cadrul Uniunii. Acum sînt reprezentate în Parlamentul European şi sîntem nerăbdători să putem colabora. Athanasios Chatzopoulos: Comunitatea numeroasă a imigranţilor din Serbia, Rusia, România şi chiar din Cipru a anticipat deja prezenţa ortodoxă în Uniunea Europeană. Creştinii ortodocşi aduc o identitate particulară, bazată pe valori tradiţionale şi pe o copleşitoare memorie istorică. Aderarea lor la Uniune este extrem de utilă păcii, căci ajută la dobîndirea unei viziuni conform căreia este posibil să locuiască şi să se ajute reciproc cu fraţii lor ortodocşi sau cu cei catolici şi protestanţi. Ideea de comunitate conferă siguranţă şi tărie morală; singur eşti vulnerabil, eşti precum un miel în mijlocul lupilor. Pe de altă parte, creştinii ortodocşi au o mare experienţă a rugăciunii, rugăciune care-şi găseşte rădăcinile în secolele III-IV. Cred că Uniunea Europeană şi lumea de astăzi au nevoie vitală de forţa rugăciunii. Iar ortodocşii aduc tocmai această experienţă milenară a rugăciunii. Cu precizarea, însă, că ortodocşii aduc în Europa Occidentală experienţa unei vieţi contemplative trăite în mijlocul lumii contemporane. Nu mă refer la o existenţă între zidurile mînăstirilor sau în inima deşertului, departe de zgomotele societăţii, ci la o viaţă contemplativă capabilă să găsească instrumentele practice pentru a ajuta lumea de astăzi, cea a secolului XXI. a consemnat Claudia STĂNILĂ