Icoane
Arta paleocreştină a fost discret figurativă, adică mai mult înclinată spre simboluri decît spre înfăţişarea celor sacre. Nimic anormal, de vreme ce Biserica primară "ieşea" din Sinagogă, moştenind o tradiţie ostilă oricărei reprezentări a divinităţii. Primii adepţi ai lui Hristos se arătau reticenţi faţă de "idoli" - şi idol era orice depăşea rama cultului "spiritual" prin care noile comunităţi doreau să se despartă de "păgînismul" înconjurător. Catacombele romane adăpostesc simboluri de origine biblică: porumbelul noahitic, pelicanul, păstorul, peştele - cu faimosul acronim ICHTYS, trimiţînd la formula "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul", precum şi o serie de fresce. Dar adevăratul cult al icoanelor avea să se impună abia prin secolele IV-V, sub înrîurirea a doi factori: 1. eliberarea creştinismului care, sosit în arena publică, avea nevoie de un mesaj pedagogic accesibil neştiutorilor de "carte" şi 2. dezvoltarea hagiografiei care, ca nou gen literar de succes, a generat o iconografie dedicată fericiţilor martiri şi mărturisitori din perioada per-secuţiilor. În pofida perfecţiunii specifice artei romano-bizantine, scrierile patristice au continuat să includă insulare opinii cripto-iconoclaste. Iar în secolul IX, s-a purtat chiar un straniu război civil, cu mize teologice, în care polemicile doctrinare s-au combinat cu bătăi, mutilări, excomunicări mutuale, schisme ierarhice şi altele asemenea. Ocolul introductiv mi-a servit ca suport istoric al ideii că Occidentul rămîne grecizant (adică orientat spre exaltarea prioritară a văzului) şi pentru că noua religie a recuperat, prin icoană, sensibilitatea elenismului, în hainele căruia s-a înveşmîntat pentru a-şi croi drum prin lumea mediteraneană. Faptul că la 843, în aşa numita Duminică a Ortodoxiei, Biserica dreptmăritoare a consacrat ireversibil legitimitatea cultului iconic explică "libertatea imaginii" din epocile succesive, fie că pomenim desacralizarea ei progresivă, fie că înţelegem, prin aceeaşi grilă, figuraţia PopArt sau epoca Windows, unde "icoana" revine ca suport al interacţiunilor noastre digitale. Nici măcar Reforma protestantă (cu tot cu bibliolatria ei) n-a reuşit să devieze această fundamentală trăsătură culturală în ambianţa căreia trăim, conştient sau rutinier, de mai multe milenii. Printre specializările recente ale cuvîntului "icoană" se numără şi accepţia lui anglo-saxonă: o personalitate publică devenită emblema unui domeniu, purtătorul lui de statut. Din uz, reiese că acest din urmă sens e aplicat deopotrivă viilor şi morţilor, VIP-urilor în funcţie sau figurilor de patrimoniu. Într-o asemenea ordine, recenta campanie a Poştei Române ne oferă un exemplu de iconoclasm cît se poate de simpatic. Venerabila instituţie - care derulează acum o campanie publicitară pentru serviciile sale de transfer bancar rapid - a optat pentru adaptarea chipurilor de pe bancnotele noastre într-un montaj grafic foarte speedy: Enescu e motociclist elansat, Caragiale alunecă sprinten pe role, iar Eminescu se sprijină de un bolid cu mulţi cai-putere, gata să apese drastic pe accelerator... Am notat deja, prin presă, reacţii negative dinspre zona (altfel respectabilă) a celor care denunţă, în context, crima de lezmajestate, blasfemia, fluieratul în biserică. Sînt de părere că amintita "manipulare" ludică a corifeilor noştri culturali se plasează pe frontiera dintre gluma exagerată şi dorinţa onestă de fluidizare a unor mituri care, conservate în raclă, riscă să-şi piardă influenţa. Dacă efectul acestui gen de transpunere comportă recunoaşterea figurilor (deja arhicunoscute) şi consolidarea nonconformistă a popularităţii de care merită, oricum, să se bucure, atunci nu mai văd, aici, nici o problemă de fond.
