Guide Bleu
Am fost de cînd mă ştiu amator de călătorii, chiar dacă ele au rămas, multă vreme, imaginare. A pleca nu înseamnă pentru mine "a muri un pic", dimpotrivă. Cu cît mă mişc mai departe, simt că trăiesc mai multe vieţi, de parcă aş intra, la modul corporal, într-un caleidoscop cu virtuţi metempsihotice. Orice nouă ţară, orice oraş, orice prezenţă într-un decor aşa zicînd "străin" au darul de a mă recentra şi de a mă lecui, mai ales atunci cînd sosul nostru naţional începe să devină prea înţepător. În nu prea lunga, dar pot spune că foarte densa mea experienţă diplomatică, am priceput că idealizarea alterităţii e un tic la fel de provincial ca şi idealizarea propriei identităţi. Nu există, desigur, perfecţiune terestră. Plusul evident ascunde limite, maschează lacune, travesteşte şi înşală, tot aşa cum minusurilor celor mai frapante le corespund, în schimb, neaşteptate compensaţii de adîncime. Există în toate spaţiile un schimb enigmatic între "ce se vede" şi ceea ce se lasă dezvăluit, de îndată ce îţi poţi lăsa în urmă prejudecăţile. Cel mai greu e, fireşte, să scapi de prejudecata lipsei de prejudecăţi. Pentru că oricît de largă ţi-ar fi percepţia, rămîi prizonierul unui tip de educaţie şi exponentul unei paradigme culturale. Porţi cu tine, oriunde, nu doar propria umbră - obscur balast al trecutului imemorial -, ci şi ticurile din care e alcătuit orgoliul pe care ţi-l revendici, pentru a supravieţui. În multiplele descoperiri umane de care am avut parte, mi-a fost dat să joc toate rolurile: şi pe acela de "fiinţă superioară" (alb, european etc.), şi pe acela de mărginaş al Istoriei cu majusculă (estic, ieşit din comunism, român). Nu am fost întru totul capabil să refuz asemenea ipostazieri facile, pentru că nu pot umbla în mintea interlocutorilor mei, dar am ţinut măcar să le nuanţez, să le completez, să le denunţ, la o adică, inadecvarea. Dialogul cu alţii mi-a demonstrat cît de nedreaptă e practica superficială a "socializării", cît de stupidă poate fi ratarea unei întîlniri sub obtuza presiune a unui program. M-am simţit prost atunci cînd a trebuit să recunosc, pe tăcute, că inteligenţa umană nu are, de fapt, graniţe şi bugete. Că ea survine în persoane şi locuri pe care le condamnăm dinainte, de parcă verdictul sumar ne-ar putea vindeca frica de necunoscut. Gama unor asemenea experienţe mi-a consolidat, ca să zic aşa, reflexul comparaţiei. Compari situaţii economice, tradiţii intelectuale, şcoli şi epoci de artă, cutume şi mentalităţi. Resimţi necontenit impulsul de a vedea "dublu", pe coloane. Ce e la tine acasă, ce găseşti "acolo", chiar dacă alteritatea capătă încadrări oficiale sau se livrează din viteza, inevitabil reductivă, a vreunui mijloc de transport. Pui etichete politice (democraţie, dictatură militară sau francă teocraţie), clasifici, topeşti diversitatea într-o ecuaţie pretins esenţială. Însă dincolo de aceste exerciţii taxinomice, de aceste reperaje aproape scolastice, te laşi cucerit de un "duh" care nu intră în nici o "lampă". Impresia generează... impresionism. Renunţi la categorii şi descoperi suma inefabilă a unor senzaţii care, lipsite de orice miză analitică, urmează totuşi să constituie memoria "salvată" a incusiunilor tale. Ei bine, tocmai la acest nivel sînt nevoit să-i dau dreptate prietenului Traian Ungureanu care, scriind o analiză a fostei Securităţi, numea România "ţara lui ca-şi-cum". La noi, genius loci e încă falsificat de pseudomorfoza provocată sub comunism. Există în vieţile noastre un abur care îmbîcseşte claritatea contururilor, un soi de refuz al adevărului care se justifică, mereu, ca refuz al asumării. Nu ştiu să cuantific şi nici măcar să definesc acest sentiment nebulos. Nu ştiu să-l traduc în cifre statistice şi în proiecţii sociologice. Am însă spleen-ul aferent. Unii ar spune că "enormul" şi "monstruosul" poeticii lui Caragiale nu fac decît să anunţe acest eşec, dar nu-mi vine să cred că maladia pe care o deplîng are origini atît de îndepărtate.
