Grădinile ca topos sacru

Pe Muntele Carmel, unde se află încă peştera profetului Ilie, în inima oraşului Haifa şi privind către Akko (legendara capitală cruciată St. Jean d’Acre), se află Grădinile sacre ale cultului Baha’i. Grădinile sînt loc de pelerinaj şi meditaţie pentru credincioşi, un soi de Mecca sau de Ierusalim. Acest loc orientează şi rugăciunea credincioşilor din toată lumea, la propriu, în sensul în care slujeşte drept "est mistic" către care se îndreaptă aceştia şi către care îndreaptă ei rugăciunile. Nu demult construite, ele încadrează mausoleul fondatorului religiei, cel numit Báb (poarta), care a anunţat, spre jertfa proprie, din Iranul secolului al XIX-lea, venirea unui alt profet. Acesta, Baha’u’llah, este cel care a decis locul exact al amplasării mormîntului învelit în mausoleu. Construit în două etape temporale, edificiul reprezintă al doilea loc sacru al religiei Baha’i. Primul este mormîntul de lîngă Accra a lui Baha’u’llah însuşi. Nu mi se pare lipsită de relevanţă deci dispoziţia grădinii în amfiteatre concentrice privind, e drept, către acest omphalos spiritual, care este mausoleul propriu-zis, dar "privind" deopotrivă, de parcă ar fi înclinat geografia însăşi a Carmel-ului biblic, către mormîntul celui ce, venit după Báb, a rămas figura centrală a cultului acestuia universalist, extrem-egalitar şi centrat pe actualizarea revelaţiei divine prin profeţii succesivi trimişi de Dumnezeul unic al tuturor popoarelor. Geometria fondatoare a ansamblului este compusă din nouăsprezece cercuri concentrice împrejurul mausoleului, potrivite cu numărul discipolilor originari ai noului profet. Foarte interesant, de altfel, este modul în care geometria fondatoare a grădinii "bate" doar în proximitatea axei ascensionale. Acolo, ea ordonează riguros arhitectura scărilor şi a teraselor, dar şi pe aceea a viului celui vegetal (cu excepţia celor cîţiva păuni de bronz de pe terase, fauna nu participă la mesajul grădinilor). Pe măsură ce ne depărtăm însă de această axă ascendentă, caracterul grădinii devine din ce în ce mai "peisagist", mai liber, mai dezlegat de constrîngerile şi rigorile matematice. Aşa se face că, în ansamblul lor, grădinile sînt, deopotrivă, franceze şi englezeşti, în funcţie de distanţa plantelor faţă de elementele structurante ale geometriei simbolice. Înaintarea pe traiectoriile de piatră, care prind în "montura" lor viul verde, nu este o sintagmă întîmplătoare: nu toată lumea are îngăduinţa de a o parcurge la fel. Turiştii coboară din vîrful cel mai de sus al promontoriului către mausoleu, în vreme ce pelerinii urcă spre mausoleu. Este o diferenţă semnificativă a parcursului, care dă sens aproprierii locului. Cu alte cuvinte, credinciosul se urcă la mausoleu şi îşi venerează, în tăcere absolută, fondatorul religiei. Dimpotrivă, turiştii abordează grădinile în descendenţă, fără efortul fizic asociat cu pelerinajul. Nu trebuie să mai insist aici asupra naturii calitative a axei verticale a spaţiului: urcarea este pozitivată, în vreme ce coborîrea - dimpotrivă. De asemenea, marcarea cercurilor concentrice, la intersecţia cu axa aceasta ascensională, generează două feluri diferite de terase. De la poalele muntelui şi pînă la mausoleu, venind dinspre portul vechi şi colonia germană, aceste terase sînt convexe; dimpotrivă, după ce credinciosul va fi trecut de mausoleu, ele devin concave. De sus şi pînă jos, un fir de apă riguros captat, de-a stînga şi de-a dreapta scărilor celor abrupte, însoţeşte pelerinul cu efectele sale sinestezice. Auzind curgerea, mirosind florile cele mereu deschise, simţurile credinciosului (dar şi ale turistului) sînt "flatate" şi, dimpreună cu efortul fizic şi cu bombardamentul vizual al grădinii, participă la plenitudinea experienţei. Piatra teraselor, culorile plantelor şi ale materialelor de construcţie, texturile diferite ale acestora şi paleta - universală aproape - de plante oferite simţurilor face din grădinile acestea un remarcabil festin al simţurilor, un spaţiu al extragerii din cotidian şi, potenţat de rugăciune, unul al meditaţiei şi reculegerii. Deşi gazdele noastre au insistat în permanenţă asupra caracterului strict estetic al alegerilor făcute în materie de arhitectură şi de peisagistică, nu poate fi ignorat faptul că această grădină, ca orice grădină de fapt, este o imagine a lumii. Religia Baha’i este, prin cei doi co-fondatori ai săi, de sorginte iraniană. Nu pare întîmplător deci dacă ne amintim că grădinile de la Persepolis ale împăraţilor persani erau deliberat concepute drept reprezentări ale imperiului însuşi, pars pro toto. Referinţa la această (re)sursă simbolică a grădinilor de la Haifa nu poate fi, cred, ingnorată. După cum nu pot fi ignorate interpretările radicale făcute acestui "altfel de spaţiu" de către Foucault: "Nu trebuie să uităm că grădina, surprinzătoare creaţie milenară de-acum, avea în Orient semnificaţii foarte profunde şi întrucîtva suprapuse. Grădina tradiţională a persanilor era un spaţiu sacru care trebuia să reunească în interiorul dreptunghiului său patru părţi reprezentînd cele patru părţi ale lumii, cu un spaţiu încă şi mai sacru decît celelalte care era un fel de ombilic, buricul lumii aşezat în mijlocul acesteia (aici se aflau vasul decorativ şi jetul de apă); şi întreaga vegetaţie a grădinii trebuia să se repartizeze în acest spaţiu, în acest soi de microcosmos. Cît priveşte covoarele, la origine acestea erau reproduceri de grădini. Grădina este un covor pe care întreaga lume vine să-şi împlinească perfecţiunea simbolică, iar covorul, un fel de grădină mobilă prin spaţiu. Grădina este cea mai mică parcelă a lumii şi, apoi, totalitatea lumii. Încă din străfundurile Antichităţii, grădina este un soi de heterotopie fericită şi universalizantă (de aici, grădinile noastre zoologice)." (Michel Foucault, "Altfel de spaţii", în Dits et écrits, Gallimard, 1994, vol. IV, p. 760, trad. Bogdan Ghiu). Astfel privite, grădinile mi-au părut un soi de magic covor oriental aşternut pe versantul muntelui Carmel, ofrandă adusă martiriului lui Báb, cel care îl aştepta, ca Ioan Botezătorul, pe cel mai mare încă decît el, ce avea să vie. De dincolo de golf, mormîntul lui Baha’u’llah devine astfel, parcă, mai uşor de reperat (cel puţin simbolic) şi, în tensiunea geografică dintre cele două puncte de pelerinaj, se recapitulează însăşi povestea fondatoare a religiei pe care cei doi au închipuit-o.