Fuga tăcută a credincioşilor şi teologia eliberării

Imaginea unei Biserici actuale "văduvite de glasuri profetice", îndepărtate de oameni şi de problemele concrete ale acestora, a unei Cetăţi a Vaticanului: enclavă izolată şi necunoscătoare a realităţii Americii Latine. Mai mult, care încearcă să impună categoriile europene unui context social şi cultural total diferit. În cele aproape două săptămîni de peregrinare pe pămînturi braziliene mi s-a întîmplat frecvent să constat existenţa acestei viziuni atît din partea prelaţilor catolici, cît şi a creştinilor laici brazilieni sau sud-americani, în general. "Atît Biserica Romană, cît şi cea sud-americană par rămase în urmă, ca de altfel toate instituţiile istorice în momentul actual în care nu ştim încotro se îndreaptă umanitatea", declara Leonardo Boff, unul dintre teologii cei mai populari în Brazilia şi fondator al teologiei eliberării. "În acelaşi timp, cred că astăzi nu avem o autentică autoritate spirituală în măsură să lanseze un mesaj care să poată ajuta oamenii să se orienteze." Deşi nu au reuşit să schimbe în mod miraculos atmosfera credinţei, cele cinci zile ale vizitei apostolice a Suveranului Pontif în Brazilia (9-14 mai) au atras însă atenţia lumii întregi în legătură cu America Latină. Primul voiaj intercontinental al Papei în Brazilia a fost totodată pastoral şi strategic. Punctul central l-a constituit deschiderea lucrărilor celei de-a cincea Conferinţe Episcopale Latino-americane şi a Caraibelor care s-a desfăşurat din data de 13 mai pînă la sfîrşitul lunii în sanctuarul marian de la Aparecida. Întrunirea la care au participat circa 300 de lideri catolici de pe întregul continent sud-american reprezintă un eveniment crucial pentru Biserica din această parte a lumii, şi nu numai. După cum mi-au confirmat numeroşi prelaţi, conferinţa are o dimensiune autonomă în comparaţie cu cea a unui sinod, unde propunerile expuse trebuie să obţină consensul Vaticanului. Astfel, după patru conferinţe anterioare şi după lungi tratative cu Sfîntul Scaun care ar fi dorit desfăşurarea evenimentului între zidurile Cetăţii Vaticanului, la insistenţele episcopilor sud-americani s-a optat pentru Brazilia: ţara cu cel mai mare număr de catolici din America Latină (peste 140 de milioane). Îndemnul la urgenţa unei noi evanghelizări a constituit una dintre temele recurente în discursul Pontifului pe meleaguri braziliene, alături de cele ale familiei, moralităţii sexuale, ecologiei, justiţiei sociale şi puterii, fricii de Dumnezeu şi sfinţeniei, violenţei, răspîndirii drogurilor - fără a omite, desigur, laicismul şi relativismul. Pentru a recuceri miile de credincioşi care fac din ce în ce mai des opţiuni în defavoarea religiei catolice, este urgent - după cum a reliefat de nenumărate ori Papa, cu ocazia călătoriei sale transoceanice - ca Biserica Catolică să găsească drumuri noi, inovatoare. Într-adevăr, "Continentul speranţei" credinţei catolice - după expresia Papei Ioan Paul al II-lea - se confruntă în ultimii douăzeci-treizeci de ani cu o schimbare vertiginoasă a geografiei confesionale. Este vorba de aşa-zisa "fugă tăcută" a creştinilor catolici din propria Biserică în favoarea mişcărilor evanghelice sau a Bisericilor neoprotestante. Aceste Biserici pe care Vaticanul le numeşte secte reuşesc să atragă, de exemplu, în Brazilia, peste un milion de credincioşi. În ultimii 14 ani, numărul total al catolicilor a scăzut de la 83% la 67%. Claudio Hummes, fost arhiepiscop al oraşului Sao Paolo şi prefect al Congregaţiei pentru Cler, interpretează fenomenul dezertării credicioşilor din Biserica braziliană ca fiind determinată şi de un rezultat al lipsei de convingere din partea preoţilor înşişi care "probabil nu s-au implicat îndeajuns în favoarea evanghelizării credincioşilor. Credincioşii nu sînt suficient de bine pregătiţi pentru a trăi credinţa creştină în epoca actuală". Însă, după numeroşi observatori, de vină ar putea fi şi limbajul prea abstract al Bisericii care, în pofida unei sărăcii disperate răspîndite în rîndurile majorităţii locuitorilor şi a violenţei crescînde în societatea braziliană, continuă să fie încă îndepărtată, izolată faţă de realitatea cotidiană a catolicilor latino-americani. Brazilia este un pămînt al contradicţiilor. O ţară în care se luptă de ani de zile pentru introducerea în textele legislative a unor drepturi umane fundamentale. Patrie a unei Biserici vii, creative. Şi a unui cler divizat în special în legătură cu tematici actuale ardente, precum: criza vocaţiilor preoţeşti, celibatul facultativ al preoţilor, sacerdoţiul feminin, ideea unei teologii care să deschidă apetenţa pentru cuvîntul divin, iar nu dogma aridă, legalizarea sau nu a avortului (în Brazila în fiecare an sute de mii de femei recurg la doftoroaie obscure pentru a renunţa la sarcină, de foarte multe ori în condiţii care le periclitează sănătatea). Spaţiu care, în pofida unui potenţial enorm şi a bogăţiilor naturale, este considerat ţara săracilor; un procent de circa 10% din întreaga populaţie deţine controlul asupra bogăţiilor şi a patrimoniului latifundiar al întregii ţări. La Sao Paolo, metropolă care numără o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori, se pot admira şi privi cu tristeţe cartiere de un lux opulent, alături de faimoasele favelas. Sute de mii de persoane trăiesc din generaţie în generaţie în precarele locuinţe construite din cartoane. Tocmai în acest context socio-cultural a luat naştere teologia eliberării, ai cărei exponenţi au fost condamnaţi şi cenzuraţi de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Însă diverse idei ale teologiei eliberării şi pledoaria în favoarea "Bisericii săracilor" par a fi penetrat adînc în mentalitatea şi ţesutul psihologic al multor laici şi membri ai clerului brazilian, conferind originalitate identitară acestor reprezentanţi ai sensibilităţii latino-americane. În viziunea teologului Leonardo Boff însă, misiunea Bisericii în legătură cu săracii "nu trebuie să se limiteze la unica sarcină de a transmite cuvinte încurajatoare adresate persoanelor aflate în condiţii disperate, ci are obligaţia de a denunţa cauzele şi originea excluderii sociale ale cărei victime sînt". Întrucît săracii sînt - după cum afirmă preotul catalan Pedro Casaldaliga - "răstigniţii zilelor noastre". Iar teologia eliberării înseamnă tocmai, după cum suna titlul unei culegeri de articole semnate de cei mai importanţi teologi latino-americani ca reacţie la condamnarea impusă de Vatican ilustrului teolog spaniol Jon Sobrino - bajar los pobres de la cruz, "eliberarea săracilor de pe cruce". Va reuşi vizita recentă a Papei să depăşească diviziunile din cadrul societăţii şi clerului brazilian sau acestea se vor acutiza? Nu va fi simplu. Însă, dacă Vaticanul ar privi călătoria ca pe o ocazie de autoanaliză, pentru a putea aprecia rolul şi greutatea Bisericii în societatea braziliană contemporană şi a promova o politică de dialog cu persoanele dezavantajate, voiajul Papei în Brazilia s-ar putea revela crucial. Astfel, în Brazilia mi-a fost dat să-mi fie evocată des imaginea preotului care nu trebuie să-şi mai aştepte în parohie enoriaşii, ci, după modelul "concurenţei" misionare (cel al evangheliştilor sau al neoprotestanţilor - mişcări care se bucură de adeziune din partea oamenilor), merg în casele lor, în mijlocul cartierelor unde locuiesc oamenii nevoiaşi, favelas. Pe lîngă faptul că vizita Papei a avut cu certitudine rolul de a înflăcăra sentimentele de apartenenţă la credinţa creştină, sînt răspîndite speranţele, printre cetăţenii bazilieni, că vizita lui Joseph Ratzinger ar putea contribui la promovarea unei mai mari unităţi între ţările latino-americane, ajutîndu-le să poată dobîndi o voce mai clară în contextul politic mondial. America Latină, dincolo de eticheta nedreaptă de "Lumea a treia", este nu numai continentul speranţei, ci şi o infinită rezervă de umanitate de care Europa are atît de mare nevoie. Aparecida, mai 2007