Francografie

În septembrie 2009, profesorul Lucian Boia a publicat, la editura Les Belles Lettres, a 13-a carte a sa apărută în Franţa, unde compatriotul nostru devine pe an ce trece mai cunoscut şi respectat. Volumul e intitulat Hégémonie ou déclin de la France? La fabrication d’un mythe national şi propune un eseu imagologic plin de obişnuita vervă intelectuală a unui autor echipat deopotrivă cu "metodă" (Şcoala Analelor 2.0), stil şi ironie sapienţială. Miza? O evaluare critică, echilibrată şi serenă " căci relativ detaşată " a discursului defetist profesat post-11 Septembrie într-o aparent largă secţiune a elitelor franceze. O constelaţie de istorici, filozofi sau sociologi " reuniţi sub zodia "declinologiei" " primesc astfel un ajutor "extern", din partea unui francofil fără iluzii, acomodat cu analiza "duratei lungi" şi convins că bazinul imaginarului colectiv necesită o periodică igienizare. Arcul investigat debutează cu Marele Secol (Louis XIV) şi ajunge la decorul hiper-activ al prezentului sarkozyst, dar include, dincolo de figurile mai mult sau mai puţin "mesianice" ale Franţei "superguvernate" şi "greu guvernabile", serii statistice de ordin mai ales demografic şi economico-financiar, fără ticuri marxizante, desigur. Lucian Boia insistă pe pluralitatea culturilor (sau a familiilor spirituale) care compun peisajul hexagonal, aminteşte vocaţia narcisic hegemonică a unei ţări care a ocupat, singură, unul din talerele balanţei continentale, explică bisecularul "declin" antamat odată cu violenţa Revoluţiei de la 1789, compensată prin felurite episoade remisive, de la epopeea napoleoniană, trecînd prin Al Doilea Imperiu, pînă la tactica "excepţionalismului" gaullist. Paradoxul central rămîne acela că Franţa a fost realiter mai puternică atunci cînd s-a socotit slabă (sau a pierdut războaie) decît atunci cînd, prea sigură de propria forţă, s-a complăcut în imobilism. Cea mai populată, mai mare şi mai centralizată monarhie din ordinea Vechii Europe a pierdut două pariuri esenţiale: politica expansionistă, adică dimensiunea colonială, şi startul revoluţiei industriale, parţial ratrapat sub Napoleon al III-lea. O altă teză priveşte expansiunea Franţei prin seducţie culturală: potrivit autorului, exportul de idei a adus Parisului mai mult prestigiu decît fortificaţiile lui Vauban sau aerul de Mare Zid Chinezesc al Liniei Maginot. Cîtă vreme Franţa a sfidat Europa şi, mai tîrziu, Statele Unite, toată lumea a avut ceva de pierdut. Acum, cînd profeţii declinului său înfloresc, Franţa lui Nicolas Sarkozy este de fapt motorul construcţiei europene, în tandem cu Germania, alături de americani (prin NATO) şi incluzînd Marea Britanie, cu ambiţia colectivă de a face din UE locul avangardei globale. Rămîn totuşi nedepăşite cîteva obstacole endemice: rolul Statului în economie, stimulat de tradiţia "colbertistă", care ne arată că francezii nu au reuşit niciodată să aleagă definitiv între etatism şi liberalism. Şi tendinţa, la fel de tradiţională, de a-şi supraevalua potenţialul, cu urmarea unor sistematice "deziluzii" (precedate de erori strategice aproape infantile). Lucian Boia culege toate argumentele în favoarea Franţei "revenite" ca protagonist comunitar, dar se arată sceptic faţă de "iradierea" internaţională a francezei, ale cărei poziţii extra-europene (mai ales africane) sînt prea slabe pentru a concura engleza " şi respectiv influenţa mondială a modelului anglo-saxon. "Pe drept cuvînt sau nu " scrie autorul în concluzie " francezii consideră că nu economia trebuie să modeleze societatea, ci societatea trebuie să supravegheze economia. Recent, criza financiară a părut să le dea dreptate în anumite privinţe. Spiritul critic al francezilor rămîne în mare măsură treaz (ceea ce nu e puţin într-o epocă de uniformizare a gîndirii); la fel şi capacitatea lor de a protesta sau chiar de a se revolta. În fine, ei rezistă cu un anume succes (oricum, mai bine decît majoritatea celorlalte naţiuni) la excesele globalizării culturale: identitatea franceză se ţine încă bine." Ce qui n’est pas pour nous déplaire...