''Fiecare profesie trebuie să aibă un orgoliu'' <p> - <i>interviu cu Tita CHIPER</i> -

Am ales interviul, dacă te referi strict la Dilema, pentru că nu ştiam să fac altceva. Trebuia să răspund de un număr, primul de concepţie... despre sărbători, era numărul 9 al Dilemei şi mă-ntîlneam cu nişte oameni tineri, care lucraseră în presă, care aveau practică, avuseseră burse şi care făceau numere foarte bune, iar eu nu mai ştiam de ce să m-apuc şi nimeni nu ştia ce să-mi dea de făcut. Plus că mai plutea pe această treabă o superstiţie comunicată mie cam inelegant, da’, mă rog, direct. "Eh, doamnă, toate nevestele de scriitori cred ele că..." Pe mine pe buletin mă cheamă Ivasiuc Ecaterina, s-a bănuit că, mă rog, contaminată de convieţuirea cu Alexandru Ivasiuc aş avea veleităţi literare. Am primit şi acest omagiu graţios, dar, totuşi, trebuia să fac un număr cu sărbătoarea şi l-am făcut din multe interviuri. Primul interviu care spun eu că a reuşit a fost unul cu Corneliu Coposu. Şi într-un număr care vorbea despre compromis, mi-am propus să discut despre compromis cu domnul Coposu. Nici un ziarist român în ’93 nu s-ar fi hazardat să-l întrebe despre compromis pe acest politician de marcă şi cu totul stimabil, în jurul căruia curgeau epitetele: "omul istoriei", "coloana infinită" şi-aşa mai departe. Cu domnul Coposu am vorbit despre compromis: compromisul politic şi-aşa mai departe. A fost o noutate, da’ bine, ăsta era un interviu în numărul altui coleg, acum trebuia să fac eu în cadrul unui număr de care răspundeam. Ştiu că l-am luat duminică seara tîrziu şi l-am predat marţi dimineaţa. Am vorbit cu domnul Petre Roman, considerîndu-l inventatorul week-end-ului la români. Apoi, l-am întrebat de ce se închină (că ăsta era unul dintre reproşurile care i se făceau). Ceea ce iar l-a mişcat puţin şi a fost iar un interviu posibil. Intrarea propriu-zisă cu interviul ca pagină consacrată a fost la sfîrşitul lui ’93 - începutul lui ’94, o convorbire cu Johnny Răducanu; au urmat o convorbire cu un fost mandatar pe-atunci proprietar de restaurant, convorbire cu un dricar, despre orgoliul profesiei... vorbesc serios, fiecare profesie trebuie să aibă un orgoliu. M-a interesat dacă un dricar poate să aibă orgoliul profesiei. Dar cum v-a venit asociaţia? Dricarul circulă. Trebuie doar să-ţi vină ideea în ce ar consta orgoliul profesional al unui dricar. Nu poţi să spui: "Am înmormîntat pe unul mai bine decît pe altul". Toate trebuie făcute la fel. Întîmplător, era un dricar mai cunoscut, participase la înmormîntările lui Dej, Sadoveanu... îl ştiam de la înmormîntările scriitoriceşti. Consider că ideea bună a fost să aplici întrebarea aceasta în această profesiune. Dacă vrei, am învăţat să văd dincolo de aparenţe, nu de la un reporter şi nu de la un făcător de interviuri. M-au lămurit, de pildă, Cehov, Katherine Mansfield, despre umanitatea posibilă... Dostoievski, în primele romane... mujicii obidiţi, personajele secundare, astea sînt totdeauna un mister pentru mine şi mă gîndesc să le cunosc prin intermediul acestei investigaţii. Aveţi o metodă pe care-o aplicaţi, o grilă dată de aceste lecturi... De aceste lecturi, de lectura ziarelor pe care le citesc, uite, de pildă, iartă-mă că nu sînt foarte academică în expunere, aşa sînt, aşa încerc eu să-i fac pe cei cu care vorbesc să treacă de la una la alta. S-a întîmplat să răspund şi să fac un număr bun despre Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu s-a mai găsit pe piaţă şi nu se mai găseşte în colecţie. Şi... mă interesa şi opinia unuia dintre bătrînii care mai trăiau: Bîrlădeanu, Apostol... n-am reuşit să le iau interviu. Mă interesa, de pildă, o anumită treabă legată de Pătrăşcanu: în 1971, cînd se împlineau 50 de ani de la Partidul Comunist Român, s-a dat o mare extindere în presă acestei sărbători. Cine spune că numai tezele din iulie, celebrele teze anticulturale, au contribuit la decăderea culturii în societatea românească se înşală, a fost ceva mai înainte, un semn. La 50 de ani s-au făcut multe decorări şi, mă rog, li s-a mulţumit tuturor, a apărut întîi o listă în Scînteia, cu toţi ilegaliştii care fuseseră decoraţi, mai mult sau mai puţin în onoarea muncii socialiste... Dar nu fusese epuizată problema, au fost proteste şi a mai apărut şi-a doua listă. Aia, cu nişte nume... ce cu gîndu’ nu gîndeşti. Printre aceste nume am citit cu mirare că este decorat, ca om care a contribuit la istoria Partidului Comunist Român şi la propăşirea României, celebrul Gh. Pintilie, celebrul Pantiuşa, care îl omorîse pe Foriş, un călău, pe scurt, care în ’68, în august, fusese demascat de acelaşi partid, partid care nu vede nimic incompatibil, îl demască în aprilie ’68, şi în mai ’70 îl decorează. M-am uitat iarăşi la nume... lipsea Bîrlădeanu. Alexandru Bîrlădeanu. De ce? El îl contrazisese pe Ceauşescu în legătură cu nivelul de trai. Şi mi-am dat seama că se sărbătoreşte un partid care iartă mai degrabă crima decît opinia contrară. Ceea ce e groaznic. N-aveam cum s-o verific, trebuia să mai treacă timp. Am impresia că uneori interogaţi oamenii propriei dvs. vieţi. Sigur că da, dar nu văd nimic rău în asta. La Lena Constante am ajuns într-o împrejurare mai puţin fericită, făceam noi un număr, ceva despre bune maniere, şi eu mă gîndeam: "bunele maniere, pentru ca să te orientezi în societate, ce faci cu bunele maniere cînd eşti singur? Se poate imagina o situaţie ca asta? Te susţin?". M-am gîndit eu la cazul Lenei Constante: stai opt ani singur în celulă. Mai are sens să nu te scarpini în nas, ce sens mai are să-ţi comanzi ţie însuţi cînd eşti singur, nu te vede nimeni, eşti înmormîntat de viu, ce sens mai are să fii politicos în puşcărie cînd toată lumea îşi face nevoile de faţă cu toată lumea, unde e urît, e promiscuu. Nu e ridicol să ai bune maniere? Te susţin sau te deprimă? M-am dus la Lena Constante să discutăm despre cui servesc bunele maniere cînd eşti în puşcărie. Dar mai ales singur. Puşcărie politică, nu de-aia de drept comun. Dau telefon, n-o cunoşteam, dau telefon, spun cine sînt şi pic peste-o chestie foarte tristă, ea nu mai voia s-audă de presă. Două ziariste de la un ziar care şi-a încetat apariţia - se chema Ora şi sub pretextul autenticităţii practica uneori şi vulgaritatea... adeseori... - s-au dus la ea acasă, i-au luat un interviu, i-au scotocit printre hîrtii, au publicat altfel decît a spus ea, în fine... ea nu mai voia s-audă de presă. Pînă la urmă, mi-a dat adresa. Stătea în Drumul Taberei, avea o adresă complicată, că trebuia să te duci după un zid care era în formă de melc... Dilema n-are maşină, eu n-am maşină, să combin staţia nu ştiu care a lui 368... dar mai bine 168, că 368 nu opreşte... Am trecut prin Piaţa Amzei să iau nişte flori. Eu consider interviul o vizită şi în chip demodat mă duc cu flori. Înainte să văd însă florile, văd o splendidă salată. Eram în februarie. Dar absolut splendidă. Cît o varză, cu foaia moale, aşa, genul lăptucă. Şi o iau. Nu ştiam ce-o să fac cu ea, da’ am luat-o. După care, am cumpărat trei frezii, mi le-a pus cu funduliţă, cu panglică... M-am dus, mi-a deschis doamna Constante, i-am prezentat freziile, mi-a spus "mulţumesc, nu trebuia", casa era, de altfel, plină cu flori, dar tot înţepată, tot... Şi-am zis, tot nu va ieşi nimic, măcar să-i spun adevărul. Zic: "dacă vreţi să ştiţi eu nici nu v-aş fi adus flori, v-aş fi adus o salată, care-i foarte frumoasă, dar nu ştiu ce fel de om sînteţi". "Salată?", zice. "O am la mine, v-o arăt." "Şi mi-o dai mie? Vai, ce bine, lasă-mă s-o duc în bucătărie s-o mănînc la prînz." Interviul era făcut. În trei secunde, aşa, de aspirare a fiecăruia: te potriveşti la stilul meu? ce fel de om eşti? înţelegi că ăsta-i un omagiu, nu o mitocănie? Eşti un om îngheţat, păstrezi ideea că nu mai dai nimic la presă? Ea mi-a răspuns la mai multe întrebări în felul ăsta. Astea erau întrebările mele cu salata. Şi a fost prima mea pornire: "Uite ce lucru bun. Te duci pînă-n Drumul Taberei din Piaţa Amzei şi găseşti căldura umană". au consemnat Iaromira POPOVICI şi Eugen ISTODOR (din volumul Într-o lumină orbitoare , Editura Curtea Veche, 2003)