Economia nu trebuie să facă economie de idei
Traiectoria fiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia depind într-o foarte mare măsură de tradiţiile locului. Meritocraţia, etosul lucrativ, încrederea în binele comun, solidaritatea socială şi religioasă, împreună cu alte asemenea practici şi valori nu pot fi excluse dintr-o analiză economică. Presa, în general, şi în mod special presa de business ratează frecvent întrebările pe care le-a pus cu maximă acuitate Max Weber (1864-1920) la începutul secolului XX. Tratînd sfera economică separat de celelalte domenii ale cunoaşterii, însămînţate cu idei şi grădinărite de practici specifice, analiştii creează iluzia obiectivităţii. În fond, multe dintre predicţiile financiare făcute astăzi pe piaţa globală au variabile ascunse care ţin de comportamentul uman diferit, în funcţie de cultura şi religia dominantă a populaţiei studiate. Ne amintim că, în contextul crizei asiatice din vara anului 1997, cetăţenii Coreei de Sud au fost chemaţi de guvern să doneze bijuterii din fondul personal pentru restabilirea rezervei de aur a ţării, după împrumuturile masive făcute la FMI (60 de miliarde de dolari). Răspunsul a fost neaşteptat, iar modelul a fost imitat de Thailanda la începutul anului 1998. Care este psihologia unui asemenea comportament colectiv? Ce stă în spatele acestei solidarităţi între cetăţeni şi autoritatea publică: ideologia naţională sau reflexul religios (Coreea de Sud fiind o insulă de protestantism într-o mare budistă)? Pentru a păstra acelaşi exemplu, tot în Coreea de Sud, care se laudă cu prezenţa de mare densitate a reţelei Internet, gesturi similare de simpatie dezinteresată s-au înregistrat cu ocazia unor dezastre naturale. În decembrie 2007 s-au produs masive deversări de petrol, soldate cu inundarea pescăriilor de pe coasta sudică a litoralului oceanic. Atunci, mii de coreeni au participat voluntar la munca de curăţire printr-o mobilizare electronică (e-mail, bloguri, sms) exemplară. Din nou: de unde vin aceste resurse de benevolenţă şi caritate? De ce n-am întîlnit acelaşi comportament în România pravoslavnică în anul de graţie 2005, după marile inundaţii? Interogaţia se poate prelungi: ce legătură există între indicele de corupţie al unei ţări şi moravurile publice? De ce gravitatea furtului sau a violenţei interpersonale este relativizată de culturile mediteraneene în beneficiul cultului "onoarei" (după cum ne-a reamintit Martin Scorsese în The Godfather?). Pe scurt, traiectoria fiecărei economii, succesul şi insuccesul acesteia depind într-o foarte mare măsură de tradiţiile locului. Meritocraţia, etosul lucrativ, încrederea în binele comun, solidaritatea socială şi religioasă, împreună cu alte asemenea practici şi valori nu pot fi excluse dintr-o analiză economică. În privinţa impactului preceptelor iudeo-creştine asupra pieţei, analizele lui Robert H. Nelson şi Max L. Stackhouse au avansat în ultimul deceniu cîteva ipoteze hermeneutice demne de urmărit. Creşterea economică sau fericirea indivizilor? Nefiind un expert în domeniul ştiinţelor politice, mă pot prevala aici de prerogativul cetăţeanului înzestrat cu orientări liberale. Politicul există, între altele, pentru a stimula creşterea economică prin reglementări în favoarea pieţei şi prin protejarea proprietăţii private, iar niciodată pentru a oferi oamenilor fericirea. Cînd Statul oferă asemenea promisiuni metafizice, riscul derivei ideologice este maxim, pentru că el tinde să devină arbitru-jucător în chiar terenul opţiunilor individuale. Teologic vorbind, suprainvestirea politicului cu atribute inutile se numeşte idolatrie şi sfîrşeşte întotdeauna rău - printr-o fetişizare a puterii şi a "liderului suprem." Între Stat şi individ se găsesc instituţiile intermediare, care nu pot fi stimulate printr-un regim de suprataxare: familia, breslele, asociaţiile profesionale, bisericile. Cu cît acest interval este mai bogat în ofertă, cu atît creativitatea individuală îşi găseşte mediul comunitar propice. Noi, românii, trebuie să reînvăţăm mereu că un Stat puternic nu este neapărat un Stat pletoric, lăbărţat, cheltuitor şi netransparent în mecanismele decizionale. Dimpotrivă, o restrîngere a atributelor politice ale Statului întăreşte instituţiile publice şi permite o mai mare libertate de exprimare. Fără libertate şi proprietate (chiar şi cea limitată la habeas corpus), fericirea rămîne o iluzorie făgăduinţă. O critică a criticii consumismului Consumismul poate fi criticat, dar niciodată interzis printr-un ucaz. Încercări nefericite de-a suprima "delirul achizitoriu" au existat de-a lungul secolelor: consumul excesiv de alcool, bunăoară. De la rugăciunea pentru filoxeră a unui dac numit Burebista, pînă la prohibiţia alcoolului din ţările islamice de astăzi (şi poate, horribile dictu, în curînd cea de tutun în state precum California), consumismul a fost criticat şi combătut din varii perspective. Concluzia: nu poţi combate consumismul în genere, ci doar relaţia "privilegiată" a consumatorului cu anumite obiecte considerate "alienante" (pentru a folosi aici jargonul Şcolii de la Frankfurt) sau chiar distructive sub aspectul sănătăţii. Critica generică a consumismului este pur snobism atunci cînd atacă comportamentul mimetic al omului, surprins în fotografia criticilor ca biet animal social. În ceea ce mă priveşte, nu mă tulbură atît "inautenticitatea existenţială" produsă de gregaritatea consumului în masă, cît derizoriul obiectelor consumate. Sînt aşadar pentru consum, intens, permanent chiar, dar cu alţi termeni în ecuaţie. Ca exerciţiu de strictă imaginaţie, mă întreb ce s-ar întîmpla cînd un sfînt ca Ioan Gură de Aur ar coborî din Ierusalimul ceresc în lumea noastră desfrînată şi ar converti tot Occidentul la adevărata pietate evanghelică? Nu cred că oamenii ar consuma mai puţin, ci doar fundamental altceva - muşcînd altfel chiar şi din veşnicie. Comerţul cu Scripturile s-ar intensifica, în timp ce sex-shop-urile ar da rapid faliment. Industria pelerinajelor la locurile sfinte din Siria, Palestina şi Asia Minor ar prospera, în deficitul voiajelor pornografice pe ruta Hamburg-Bangkok. Clienţii prostituatelor ar înceta să îngraşe puşculiţa PIB-ului naţional, în timp ce numărul slujitorilor la altare (şi, astfel, al comenzilor de icoane, iconostase, candele) ar creşte vertiginos. Consumul n-ar scădea, deşi tranzacţiile comerciale ar fi probabil investite cu un plus de sacralitate (şi făţărnicie). Pe scurt, capitaliştii adevăraţi nu se pot teme de un levantin superior ca Ioan Gură de Aur, aşa cum nici acesta din urmă n-a ignorat în veacul său (secolul al V-lea d.Hr.) potenţialul pieţei. Mihail Neamţu este doctor în teologie şi autor al volumului Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice (Editura Polirom, 2008, ediţia a II-a).
