E groasă...
"Barometrul cultural" publicat la finele lui 2005 mi-a parvenit graţie celui mai recent număr al Ideilor în dialog, unde H.-R. Patapievici anunţă, fără trăiri deosebite, "decesul profetic" al culturii înalte. Faptul că popularitatea lui Caragiale se înscrie în marja de eroare a pomenitului sondaj (3%) este, de pildă, halucinant. Dar, ce spun? Totul, în acea secţiune sociologică, demonstrează - aşa cum corect afirmă preşedintele ICR - că paradigma iluminist-paşoptistă s-a dizolvat. Adio practici culturale focalizate pe lectură, asimilare critică, veneraţie a figurilor canonice şi tensiunea către "înălţimea" de spirit. Bun găsit relativismului amoral, dulcii tiranii a divertismentului media şi acelui tip comun care, în mitocăneasca lui necunoaştere, nu acuză nici un complex. E clar că moştenirea comunismului plus haosul scremutei noastre postmodernităţi articulează o ecuaţie corozivă, exasperantă şi lipsită (cel puţin aparent) de orice alternativă. Pe mine unul, sondajul m-a îngîndurat şi din perspectivă creştină. Ce scrie acolo, în cifre clare ca un verdict, indică adevăratele proporţii (subestimate) ale prăpastiei dintre creştinismul popular - unic rezervor de reprezentări al majorităţii tăcute - şi cultura urbană de factură neoliberală. Nici autorii panteonici (Eminescu) sau măcar corifeii din bibliografia intimă a congreselor PCR (sărmanul Coşbuc şi, la limita de sus, O. Goga) nu sînt cunoscuţi de majoritatea românilor. Nu se cumpără cărţi (sub motiv că sînt scumpe şi, prin conţinuta lor bătaie de cap, antipatice). În fine, cred că aţi văzut tabloul, aşa că nu mai e cazul să-l sintetizez aici. Revin însă la chestiunea raportului dintre creştinismul "viu" (parohial, anonim, sătesc, superstiţios, suburban sau cum veţi mai dori să-i spuneţi) şi microscopica elită care digeră doct volumele lui Isaiah Berlin & co. Dacă e să dăm crezare acestui sondaj apocaliptic (vreau să spun cu asta: "revelator"), atunci planul unei societăţi creştin-democrate - loc geometric al întîlnirii dintre "Păltinişul" nicasian şi "Predealul" discotecii manelizate - trebuie complet revizuit, dacă nu cumva abandonat.Toate marotele intelectuale - ia te uită cum ridicăm noi massele! - se topesc precum plastilina pe calorifer. E limpede acum că aşa-numita "clasă intelectuală a României", vorbeşte - în aceeaşi, fatidică, marjă de eroare statistică - un idiom incomprehensibil. Noi, cei care am citit cu toptanul, sîntem paraleli cu ansamblul, diferit şi ostil, al realităţii româneşti de la începutul secolului XXI. Nu ne pricep gospodinele, midinetele, parlamentarii, nu ne pricep elevii de liceu, abia cu studenţii mai răsăriţi dacă mai putem schimba o vorbă cu sens. Cît despre periferiile (ultracentrale), cu toţi băieţii lor de băieţi, sau despre satul căpşunăresc, termopanizat şi plin cu decibeli balcanici, ce să mai zicem? Şi atunci? Închidem? Emigrăm? Plecăm în pustie? Ne retragem în scriptoriile - de altfel imaginare - ale mânăstirilor ascunse prin munţi? Sau ne dăm pe brazdă, coborînd abisal nivelul propriilor aserţiuni, proiecte şi ambiţii de împărtăşire a unor valori pe care "lumea" noastră nici nu ştie că le ignoră? Fireşte că putem alege calea uşoară, adică: fie ne ocupăm resemnaţi "nişa" (acceptînd că dialogăm cu un public restrîns, dar semnificativ prin puterea lui de influenţă asupra deciziei politice), fie considerăm că evoluţia limbii române - şi a culturii pe care o poartă - se va sărăci pînă la capăt, renunţînd - odată cu renunţarea noastră la orice pretenţie de predominanţă simbolică - la propriile aptitudini speculative, estetice şi morale. Ei bine, mai există o cale: aceea a reconcilierii voit-patetice între "sus" şi "jos", dar nu cu preţul compromisului frustrant sau al schimbului de roluri, ci pe terenul credinţei în Dumnezeu. Această credinţă, infinit întruchipată, de la "baba" lui Ţuţea pînă la hermeneuţii sorbonarzi ai posterităţii lui M. Eliade, este - şi o spun cu o renovată convingere - optimul spaţiu de convergenţă posibilă între "popor" (aşa cum apare el în sondaj) şi "noi" (aşa cum ne oglindeşte, bunăoară, Dilema veche). Iată o temă care merită elaborări mai serioase. N-am făcut decît să o propun.
